Stiri / Redactia Lacasuri Ortodoxe
PS Ambrozie al Giurgiului: Cuvant la Duminica Sfintei Cuvioase MARIA EGIPTEANCA -

PS Ambrozie al Giurgiului: Cuvant la Duminica Sfintei Cuvioase MARIA EGIPTEANCA

27-05-2017 05:26:27
De Redactia Stiri
Iubiţi credincioşi,

Dacă ne-am imagina postul ca un drum în urcuş spre Înviere, am asemăna fiecare duminică unui popas rânduit de Dumnezeu pentru a ne spori puterea şi dorinţa de a merge mai departe, dar şi de a înţelege mai deplin sensul călătoriei noastre, nu numai în acest interval de timp pe care îl reprezintă Postul Mare, ci şi în întreaga noastră viaţă de creştini, până la Învierea de obşte.

Mâine ne vom afla în duminica a cincea a Sfântului şi Marelui Post, numită şi a Sfintei Maria Egipteanca. Am putea înţelege duminica din data de 2 aprilie 2017, totuşi, nu ca pe un popas, în sensul opririi vremelnice din urcuşul nostru duhovnicesc, ci tot ca pe un drum, dar mai scurt, menit să ne călească şi să ne pregătească pentru a continua calea postului. Am asemăna Duminica Sfintei Maria Egipteanca unui oraş aflat de-o parte pe calea postului, pentru a putea fi vizitat de cei care călătoresc spre Înviere. Vom străbate acest oraş pe urmele Sfintei Maria Egipteanca, reţinând câteva repere ale vieţii ei, prin care să recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, atunci când punem început pocăinţei.

Ce ştim despre Maria Egipteanca? Cine a fost ea? Se poate răspunde: o desfrânată. Unii pot spune: o pustnică. Sau, fără să ezite: o sfântă. Maria Egipteanca este, înainte de orice, o minune, minunea transformării unei păcătoase în sfântă. Povestea vieţii ei este istoria acestei transformări.

Transformarea Mariei Egipteanca a început atunci când a auzit, ca din întâmplare, de marea sărbătoare a Sfintei Cruci, la care plecau la Ierusalim foarte mulţi oameni pentru a se închina. Influenţată de popularitatea deosebită a acestui eveniment, ca dusă de val, Maria, o femeie păcătoasă (îndârjită în starea de păcătoşenie), s-a hotărât să meargă şi ea la Ierusalim. Pe cât de banal este acest început al întoarcerii Mariei Egipteanca, pe atât este de mustrător pentru orice minte în care gândul la Dumnezeu apare ca o întâmplare, ca o abatere de o clipă din goana gândurilor păcătoase.

Egipteanca s-a pomenit, astfel, în drum spre Ierusalim în căutarea Sfintei Cruci, inconştientă, încă, de faptul că se îndreaptă spre un liman dumnezeiesc. Încă nu simţise că s-a petrecut ceva cu ea, nu intervenise nici o diferenţă între desfrânată şi pelerină. Atunci când a plecat spre Ierusalim, Maria a luat păcatul cu ea ca pe o unică bucurie sau nădejde şi singurul mod de viaţă pe care şi-l imagina. Putem să ne recunoaştem în acest mod de a ne întoarce la Dumnezeu? Cei mai mulţi nu ştim de la început calea dreaptă. De multe ori suntem siguri că am pornit bine, dar privind înapoi, după câţiva paşi ne dăm seama că am continuat să cădem în vechile păcate, că acestea şi-au schimbat în noi doar aparenţa. De fapt, ele continuă să se lupte cu noi, iar lupta este cu atât mai crâncenă cu cât vrem mai mult să le alungăm şi să ne îndreptăm viaţa. Având, însă, înainte Crucea, ca şi Maria Egipteanca, rămânem în raza puterii ei de a ne trage înainte şi de a vindeca în noi chipul dumnezeiesc rănit de păcate. O stihiră din această duminică spune: „Puterea Crucii Tale, Hristoase, a făcut minune; că şi aceea care mai înainte era desfrânată, s-a nevoit cu nevoinţă pustnicească. De unde şi lepădând neputinţa, vitejeşte a stat împotriva diavolului. Pentru aceasta luând şi răsplata biruinţei, se roagă pentru sufletele noastre”.

Maria a plecat din Egipt ca păcătoasă şi tot aşa a ajuns la Ierusalim. Gândindu-se că în Sfintele Scripturi Egiptul este simbolul păcatului, iar Ierusalimul – cetatea mântuirii, în care locuieşte pacea lui Dumnezeu, putem da un sens simbolic ieşirii din Egipt şi intrării în Ierusalim a Mariei. Ierusalimul este Biserica, cetatea lui Dumnezeu. Omul nu devine sfânt doar pentru că vine la biserică, dar aici mântuirea este mult mai aproape.

Dacă până la Ierusalim, Maria a fost un om dus de val, dar de un val bun, format în marea lumii de adierea Duhului Sfânt, de acum cu ea va începe, în mod vizibil, lucrarea minunată a lui Dumnezeu. Maria nu este lăsată de Dumnezeu să intre în biserică pentru a se închina Sfintei Cruci. Dumnezeu a adus-o de peste mări, din Egipt până la Ierusalim, iar acum, când Maria se află în uşa bisericii, este ţinută departe. Am putea spune că, pentru Dumnezeu, distanţa de la Alexandria Egiptului şi până la Ierusalim a fost mai mică decât din uşa bisericii până la Sfânta Cruce? De ce pe Maria, pe care Dumnezeu a adus-o de departe, acum tot El o ţine departe? Pentru ca Maria să simtă că este departe. În Egiptul păcatului, era atât de departe de casa lui Dumnezeu, încât nici nu-şi putea da seama de această distanţă. Dar de aici, de aproape, va înţelege ea însăşi că este departe de crucea mântuirii. Sunt oameni care, poate din teama de a-şi recunoaşte păcatele şi de a se pocăi, nu vin la biserică, spunând că Dumnezeu este pretutindeni şi, deci, şi aşa le este aproape. În aceste cuvinte ei greşesc. Dumnezeu ne este întotdeauna aproape, dar noi putem fi foarte departe de El.

O dată ce a simţit depărtarea ei de Dumnezeu şi a înţeles că această depărtare este dată de mulţimea păcatelor, Maria a pus început pocăinţei. Nu s-a îndepărtat cu deznădejde, nici nu s-a întors în Egiptul păcatului, ci, plângând, s-a aşezat la icoana Maicii Domnului, rugând-o să-i îngăduie să vadă Crucea lui Iisus Hristos. Tulburătoare această aşezare faţă către faţă a celor două Marii: de o parte, Maria cea desfrânată, întinată prin slujirea poftei neroditoare, de cealaltă, Pururea Fecioara Maria, Prea Curata Născătoare a Vieţii. De-o parte, imaginea căderii, de cealaltă, scara mântuirii, prin care omul s-a ridicat de la pământ la cer. Este, oare, întâmplător că Dumnezeu i-a pus în faţă Mariei celei păcătoase icoana Maicii Sale? Cu siguranţă că nu. În icoana Maicii Domnului, Dumnezeu i-a arătat celei căzute cumplit în păcatele trupului că El a mântuit acest trup prin naşterea sa din Fecioară.
Ce poate da omului mai multă nădejde decât înrudirea sa după trup cu Însuşi Dumnezeu?

După multă rugăciune cu lacrimi şi făgăduinţa îndreptării, Maria Egipteanca a fost primită să se închine Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci. Ce a urmat? Împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului şi plecarea în pustie, unde, timp de 48 de ani, prin nevoinţe, lupte, osteneli, rugăciune neîncetată, cu lacrimi Maria a şters urmele păcatelor sale şi a urcat, prin harul lui Dumnezeu, treptele desăvârşirii.

Sfânta Maria Egipteanca se zugrăveşte în biserici la uşile de la intrare. Acest lucru, ca şi cântarea din Postul Mare „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă” ne amintesc faptul că în biserică, adică la Dumnezeu, intrăm pe uşile pocăinţei. Aceasta este poarta cea strâmtă care duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt păcătoşi, pe mulţi îi mustră conştiinţa pentru păcatele săvârşite, dar puţini cunosc adevărata pocăinţă. Căci, spune Sfântul Ioan Scărarul: „Una este trista smerenie a celor ce se pocăiesc, şi alta mustrarea de conştiinţă a celor ce încă păcătuiesc"”

Fără adevărata pocăinţă nu ne putem apropia de Dumnezeu.

Pare şocant faptul că Maria Egipteanca mai întâi s-a împărtăşit şi apoi a plecat în pustie pentru a-şi birui patimile. Am întâlnit creştini care se feresc de Sfânta Împărtăşanie nu pentru că ar fi opriţi de duhovnic, ci pentru că se consideră nevrednici să se împărtăşească.

Pilda Sfintei Maria Egipteanca înfăţişează faptul că nu putem să nădăjduim vreodată că vrednicia de a ne împărtăşi o câştigăm singuri. Hristos ne dă limpezimea de a ne vedea cu adevărat păcatele şi de a le birui. Hristos este Cel care biruie în noi păcatul şi moartea. Primind noi împărtăşania cu smerenie şi cu nădejde, El şterge fărădelegile noastre şi ne izbăveşte de păcate, aşa cum grăieşte Apostolul citit astăzi: „sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 14).

Lui Dumnezeu trebuie să-i cerem pocăinţa şi lacrimile curăţitoare, fără de care nu ne putem mântui. Să nu ni se pară păcatele noastre prea mici pentru o astfel de pocăinţă, gândindu-ne că sunt păcate mai mari pe care nu le-am făcut. Cât timp nu se află în noi pocăinţa pentru păcatele noastre, nici nu ne vom da seama cu adevărat cât de adânc este hăul în care ne aruncă fie şi numai un gând păcătos. Spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Socotesc mai fericiţi pe cei ce au căzut şi plâng decât pe cei ce n-au căzut şi nu-şi plâng păcatele lor. Căci căzând s-au sculat, dar cu o sculare fără primejdii”.

Pocăinţa rodeşte dragostea de Dumnezeu, cea care ne apropie de El şi ne face primitori ai iubirii Sale iertătoare. Evanghelia rânduită să se citească în ziua Sfintei Maria Egipteanca ne pune înainte faptul că Hristos iartă o femeie păcătoasă pentru că a avut dragoste de Dumnezeu, rostind acele cuvinte care destăinuie străfundurile iubirii dumnezeieşti: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puţin, puţin iubeşte” (Luca 7, 47). Despre astfel de oameni spune Sfântul Ioan Scărarul că au schimbat dragostea de cele trupeşti cu dragostea de Dumnezeu.

Să învăţăm de la Sfânta Maria din Egipt că drumul vieţii noastre trebuie să aibă un singur sens: dinspre Egiptul păcatului spre Ierusalimul dumnezeiesc, iar semnul sigur că suntem pe drumul cel bun este crucea biruinţei Lui.
Să nu ne lăsăm purtaţi de valul mulţimilor care, după ce au ieşit din Egipt şi au văzut Ierusalimul, se întorc în Egiptul păcatului, ci să avem curajul Sfintei Maria Egipteanca de a ne face cetăţenii Ierusalimului ceresc, chiar şi cu preţul îndurării pustiei.

În urcuşul postului ne-am apropiat de Ierusalim. Duminica viitoare vom prăznui intrarea Domnului în sfânta cetate. Evanghelia de mâine ni-L înfăţişează pe Iisus urcând drumul spre jertfă, urmat de ucenicii care, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Marcu, „erau uimiţi” şi „se temeau”. Lor şi nouă care dorim, ca şi fiii lui Zevedeu, să fim întru slava Sa în împărăția Sa, Hristos ne descoperă modalitatea de a urca spre împărăția cerurilor: a fi slujtorul tuturor.
Aceasta înseamnă dobândirea unei adânci smerenii, roada unei adevărate pocăințe, atât de adânci încât să ne biruie și uimirea și teama față de sacrificiile noastre zilnice. În Ierusalim nu pot intra decât cei pregătiți să se jertfească din iubire.

Să-I urmăm lui Hristos în acest urcuş al sacrificiului, pentru a ne învrednici să intrăm împreună cu El în slava Sa.
AMIN!

PS Parinte Dr. Ambrozie,
Episcopul Giurgiului
Alte stiri recente
Vezi toate stirile
LIVETV Lacasuri Ortodoxe
Program TV
Lacasuri OrtodoxeVideo Noutati
Lacasuri OrtodoxeUltimele noutati
Hey!Ultimele Semnale
Informari LocaleUltimele Informari Locale