LONews / Pr. Daniel Ivan

(1) Crestinism Pur si simplu

20-10-2011 12:42:40

CARTEA I – BINELE ŞI RĂUL, INDICII CU PRIVIRE LA SEMNIFICAŢIA UNIVERSULUI

1. LEGEA NATURII UMANE

   Oricine a auzit oameni certandu-se. Uneori, cearta lor pare nostimă, iar alteori pare de-a dreptul neplăcută; dar oricum ar părea, eu cred că putem învăţa un lucru foarte important dacă ascultăm la lucrurile pe care le spun ei. Ei spun ceva de genul: „Cum ţi-ar placea, dacă ţi-ar face ţie cineva lucrul acesta?” — „E locul meu; eu am fost primul aici” — „Dă-i pace; nu-ţi face nici un rău” — „De ce să începi tocmai tu?” — „Dă-mi o felie din portocala ta. Eu ţi-am dat dintr-a mea” — „Haide, doar mi-ai promis”… Oamenii spun lucruri de felul acesta în fiecare zi, oameni învăţaţi sau neînvăţaţi, copii sau oameni "mari".

   Ceea ce mă interesează pe mine în toate aceste remarci este faptul că omul care se cearta nu spune doar că, întâmplător, purtarea celeilalte persoane nu-i este pe plac. El face apel la un standard de conduită care se aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. Foarte rar se întâmplă ca persoana cealaltă să răspundă: „Ia mai lasă-mă-n pace cu standardul tău!”, aproape întotdeauna încercand să arate că ceea ce a făcut nu încalcă de fapt standardul, sau că, dacă o face, există o scuză specială. Ea pretinde că în cazul acesta, aparte, există un motiv special pentru care persoana care a ocupat cea dintai locul, ar trebui să-l cedeze, sau că lucrurile au fost diferite atunci cand a primit o felie de portocală, sau că s-a întîmplat ceva care o împiedică să-şi respecte promisiunea.

   S-ar părea, de fapt, că amandouă părţile au avut în gand o Lege sau o Regulă oarecare cu privire la corectitudine, la conduita decentă, la moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu care ei sunt de acord. Şi, într-adevăr, ei sînt de acord cu ea. Dacă nu ar fi aşa, ar putea, desigur, să se lupte ca animalele, dar nu s-ar putea certa, în sensul uman al cuvantului. Cearta este o încercare de a arăta că persoana cealaltă greşeşte. Nu ar avea niciun sens să încerci să faci acest lucru, dacă cele două părţi nu ar avea o oarecare înţelegere fata de ceea ce sunt Binele şi Răul; tot aşa, nu ar avea sens să spui că un jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înţelegere oarecare a regulilor jocului de fotbal.

   Această Lege, sau Regulă, despre Bine şi Rău a fost numită mai demult Legea Naturii. In zilele noastre, cînd vorbim despre „legile naturii”, ne referim de obicei la legi cum sunt gravitaţia, ereditatea sau legile chimiei.

   Dar cand ganditorii din vechime au numit Legea Binelui şi Răului „Legea Naturii”, ei au înţeles prin aceasta „Legea Naturii Umane”. Ideea era că, după cum toate corpurile sînt guvernate de legea gravitaţiei şi după cum toate organismele sînt guvernate de legi biologice, tot aşa creatura numită "om" îşi are legea ei— cu deosebirea că un corp [fizic], de exemplu, nu poate alege dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, în timp ce omul poate alege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane.

   Putem formula ideea aceasta într-un alt mod. Orice om este supus în orice clipă acţiunii catorva seturi de legi, dar există numai o singură lege pe care are libertatea să nu o respecte. Ca şi corp [fizic], el este supus gravitaţiei şi nu o poate încălca; dacă îi dai drumul în aer, fără să-l susţii într-un fel oarecare, el nu are mai multă libertate decît o piatră în ceea ce priveşte căderea. Ca organism, el este supus diferitelor legi biologice pe care nu le poate încălca, întocmai cum nici animalele nu le pot încălca. Cu alte cuvinte, el nu poate încălca acele legi care îi sunt comune, lui şi altor lucruri; dar legea care este specifică naturii sale umane, legea pe care nu o are în comun cu animalele, cu plantele sau cu lucrurile neînsufleţite, este cea pe care o poate încălca dacă alege să o facă.

   Legea aceasta a fost numită Legea Naturii, deoarece oamenii au crezut că fiecare o cunoaşte prin însăşi natura sa şi că nu are nevoie să fie învăţat. Desigur, ei nu au vrut să spună prin aceasta că nu s-ar putea să găseşti ici şi colo cate un individ bizar care să nu o cunoască, la fel cum găseşti cîţiva oameni care nu pot distinge culorile sau care nu au ureche muzicală. Dar luand rasa umană în întregime, ei credeau că ideea umană de comportare decentă era de la sine înţeleasă de oricine. Şi eu cred că ei aveau dreptate. Dacă nu ar fi avut dreptate, atunci toate lucrurile pe care le-am spus noi despre război ar fi absurde. Ce sens ar fi avut să spunem că duşmanul greşeşte, dacă Binele nu este un lucru real, pe care, în adancul fiinţei lor, naziştii îl cunoşteau la fel de bine ca şi noi şi ar fi trebuit să-l pună în aplicare? Dacă ei nu ar fi avut idee despre ce înţelegem noi prin bine, atunci puteam să ne luptăm, clar nu puteam să-i învinovăţim pentru aceasta, la fel cum nu-i puteam învinovăţi pentru culoarea părului lor.

   Cunosc cîţiva oameni care susţin că ideea Legii Naturii sau a comportării decente, cunoscută de toţi oamenii, este nefondată, intrucat diferite civilizaţii şi diferite epoci ar fi avut principii morale diferite.

   Dar afirmaţia aceasta nu este adevărată. Au existat diferenţe între principiile lor morale, dar ele nu au fost niciodată diferenţe totale. Dacă cineva va face efortul să compare învăţăturile morale ale – să zicem – egiptenilor, babilonienilor, hinduşilor, chinezilor, grecilor şi romanilor din antichitate, ceea ce-l va izbi va fi asemănarea dintre ele, dar şi asemănarea tuturor acestora cu învăţătura noastră morală. Cîteva dovezi în sensul acesta le-am adunat într-o anexă la o altă carte intitulată "The Abolition of Man" (Abolirea omului); dar, pentru scopul nostru prezent este suficient să-l întreb pe cititor ce crede el că înseamnă o moralitate totalmente diferită. Imaginaţi-vă o ţară în care oamenii ar fi admiraţi pentru că fug de pe campul de luptă, sau în care cineva s-ar simţi mandru dacă i-ar înşela pe toţi oamenii care au fost buni cu el. Aţi putea la fel de uşor să vă imaginaţi o ţară în care doi şi cu doi fac cinci. Oamenii s-au deosebit intre ei întotdeauna, prin concepţia lor vizavi de persoanele faţă de care trebuie să fii altruist:  numai faţă de familia ta, doar faţă de compatrioţii tăi,  ori faţă de toţi oamenii? Insa, oamenii au fost întotdeauna de acord că omul nu trebuie să fie egoist. Egoismul nu a fost admirat niciodată. Oamenii au avut păreri diferite cu privire la numărul de neveste pe care trebuie să le aibă, dacă să fie una sau patru… Dar ei au fost de acord întotdeauna că nu trebuie să fie permis  să-ti iei, pur şi simplu,  orice femeie îţi place.

   Lucrul remarcabil este, insa, următorul: ori de cîte ori vei găsi un om care spune că el nu crede în Binele şi Răul reale, vei descoperi că tot el va fi si cel care işi va retrage afirmaţia un moment mai tarziu. El poate să-şi încalce promisiunea pe care ţi-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încâlci o promisiune pe care i-ai făcut-o acestuia, înainte să poţi sa mai zici ceva el va protesta: „Nu e bine ce faci!”. O naţiune poate spune că tratatele sunt lipsite de valoare; dar, apoi, în clipa următoare, îşi va dezminţi afirmaţia spunand că un anumit tratat, pe care a vrut să-l încalce, a fost, desigur, nedrept. Dacă tratatele nu au nicio valoare şi dacă nu există Binele şi Răul — cu alte cuvinte, dacă nu există o Lege a Naturii — care este diferenţa între un tratat drept şi un tratat nedrept? Oare nu s-au dat ei singuri de gol şi nu au arătat că, orice ar spune, au cunoştinţă de Legea Naturii, la fel ca toţi ceilalţi oameni?

   S-ar părea deci că suntem obligaţi să credem într-un Bine şi un Rău reale. Oamenii pot greşi uneori, in ce priveste Binele şi Răul, la fel cum uneori îşi greşesc propriile socoteli; dar Binele şi Răul nu sunt o chestiune de gust sau de opinie, mai mult decat este, de exemplu, tabla înmulţirii. Dacă suntem cu toţii de acord în aceasta privinţa, voi trece la punctul următor: nici unul dintre noi nu respectă în tru totul Legea Naturii. Dacă sunt excepţii printre cititori, îmi cer scuze. In cazul acesta, ar face mai bine să citească altceva. Şi, acum, revenind la fiinţele umane de rand care au rămas:

   Sper că nu veţi înţelege greşit ceea ce urmează să spun. Eu nu predic, şi Dumnezeu ştie că eu nu pretind că sunt mai bun decat alţii. Eu încerc doar să atrag atenţia asupra unui fapt; faptul că în anul acesta sau în luna aceasta sau, mai probabil, chiar în ziua aceasta, noi înşine nu am pus în practică felul de comportament pe care îl aşteptăm de la alţii. Se poate să găsim tot felul de scuze. Împrejurarea aceea, în care ai fost foarte nedrept cu copiii, a fost cand erai foarte obosit… Afacerea aceea, bănească, puţin dubioasă — cea pe care aproape ai uitat-o — a venit atunci cînd erai la stramtorare. Şi ce ai promis că vei face pentru x, y, şi nu ai făcut — ei bine, nici măcar nu ai fi promis, dacă ai fi ştiut cat de groaznic de ocupat urma să fii.

   Cu alte cuvinte, eu nu reuşesc să respect întru totul Legea Naturii, şi în momentul in care cineva îmi spune că nu o respect, începe să se nască în mintea mea un şirag de scuze. Problema care se pune în momentul acela nu este dacă scuzele sunt bune. Adevărul este că ele nu sunt decît o dovadă în plus despre cat de profund mai credem noi în Legea Naturii, fie că ne place, fie că nu ne place. Dacă noi nu credeam în comportamentul decent, de ce am fi atat de nerăbdători să ne scuzăm, atunci cand nu ne-am comportat decent? Adevărul este că noi credem în decenţă atat de mult — avem sentimentul că Stăpînirea Legii ne apasă — încat nu putem suporta faptul că o încălcăm şi, în consecinţă, încercăm să dăm vina pe altceva. Observaţi că, numai pentru purtările noastre rele găsim toate aceste explicaţii. Numai stările de nervozitate sunt puse, de exemplu, pe seama oboselii, a îngrijorării sau a foamei; pentru stările pozitive ne asumăm noi înşine meritul.

   Acestea, deci, sunt cele două lucruri pe care am vrut să le spun. Mai întîa, că fiinţele umane, de pretutindeni de pe pămînt, au această idee ciudată că trebuie să se comporte într-un anumit fel, şi nu se pot debarasa de ea.

   În al doilea rand, ele nu se comportă aşa cum ar trebui. Ele cunosc Legea Naturii, dar o încalcă. Aceste două fapte sunt de importanţă fundamentală pentru orice sistem de gandire clar, despre noi înşine şi universul în care trăim.

   Aceasta este prima parte a cartii "Crestinism pur si simplu" scrisa  de C.S. Lewis aparuta in 1994.  Sper sa trezeasca interesul cititorilor…

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV