LONews / Pr. Daniel Ivan

(4) C.S. Lewis – Crestinism pur si simplu

12-11-2011 11:34:17

4. CE SE ASCUNDE ÎN SPATELE LEGII?

Să rezumăm cele spuse pînă acum. în cazul pietrelor, pomilor şi lucrurilor de felul acesta, ceea ce noi numim Legile Naturii ar putea să nu fie decat o figură de stil. Cînd spui că natura este guvernată de anumite legi, aceasta poate să însemne doar că, în realitate, natura se comportă într-un anumit mod.

S-ar putea ca aşa-numitele legi să nu fie ceva real — ceva mai presus şi dincolo de faptele reale pe care le observăm. Dar în cazul Omului, am văzut că lucrurile nu stau aşa. Legea Naturii Umane, sau Legea Binelui şi Răului, trebuie să fie ceva mai presus şi dincolo de faptele reale ale comportării umane. In cazul acesta, în afară de faptele reale mai există ceva — o lege reală pe care noi nu am inventat-o şi de care ar trebui să ascultăm.

Aş vrea să ne gandim la ce ne spune aceasta cu privire la universul în care trăim. De cand au fost oamenii în stare să gandească, ei s-au întrebat ce este de fapt universul acesta şi cum a ajuns el să existe. Şi, în linii foarte mari, au fost susţinute două concepţii.

Mai întai, este aşa-numita concepţie materialistă. Oamenii care aderă la această concepţie cred că materia şi spaţiul există prin sine, că au existat întotdeauna şi nimeni nu ştie de ce există. Ei cred că materia, comportandu-se în anumite moduri fixe, s-a întamplat, dintr-un capriciu, să producă făpturi cum suntem noi, făpturi care sunt în stare să gandească. Cu o şansă de una într-o mie, ceva a lovit soarele nostru şi l-a făcut să producă planetele; şi printr-o altă şansă dintr-o mie, substanţele chimice necesare vieţii şi temperatura potrivită s-a întamplat să existe pe una dintre aceste planete, şi o parte a materiei de pe acest pămant a devenit vie; apoi, printr-o foarte lungă serie de întamplări, făpturile vii s-au dezvoltat şi au dat naştere la făpturi cum suntem noi.

Cealaltă concepţie este cea religioasă. (Vezi nota de la sfîrşitul capitolului.) Potrivit acesteia, ceea ce se află în spatele acestui univers se aseamănă mai mult cu gandirea decat cu orice alt lucru pe care-l cunoaştem noi. Cu alte cuvinte, este ceva conştient, ceva ce are nişte scopuri şi care preferă un lucru faţă de altul. Şi potrivit acestei concepţii, acel Ceva a creat universul, în parte pentru scopuri pe care nu le cunoaştem, dar în parte — cel puţin într-o oarecare măsură — pentru a produce făpturi ca şi Sine — vreau să spun prin aceasta că asemănarea stă în principal în faptul că făpturile create sunt înzestrate cu gandire.

Să nu credeţi că una dintre aceste concepţii a fost susţinută în urmă cu multă vreme şi că cealaltă a înlocuit-o treptat. Pretutindeni unde au existat oameni care au gândit, au apărut amandouă concepţiile. Mai observaţi încă un lucru. Pe baza ştiinţei, în sensul obişnuit al cuvântului, nu puteţi afla care dintre concepţii este corectă. Ştiinţa operează prin experimente. Ea urmăreşte modul în care se comportă lucrurile. Privită în perspectivă, orice afirmaţie ştiinţifică, oricat ar părea de complicată, se reduce la ceva de genul: „Am orientat telescopul spre o anumită parte a cerului la ora 2:20 a.m.., în ziua de 15 ianuarie, şi am observat următoarele lucruri…”; sau: „Am pus o anumită cantitate din substanţa cutare într-un vas şi am încălzit-o la temperatura cutare şi a reacţionat în felul următor”. Să nu credeţi că spun ceva împotriva ştiinţei: Eu nu spun decît care este rolul ştiinţei. Cu cat este cineva mai înaintat în ştiinţă, cu atît mai mult (cred eu) va fi de acord cu mine că acesta este rolul ştiinţei — şi este un rol foarte folositor şi necesar.

Dar, motivul pentru care ceva a ajuns să existe, şi dacă există ceva în spatele lucrurilor pe care le observă ştiinţa — ceva de o natură diferită — nu reprezinta o întrebare ştiinţifică. Dacă există „Ceva în spatele lucrurilor”, acest Ceva va trebui să rămană cu totul necunoscut oamenilor sau va trebui să se facă pe Sine cunoscut într-un mod oarecare. Afirmaţia că există un asemenea lucru şi orice afirmaţie care contestă existenţa lui nu sunt afirmaţii pe care să le poată face ştiinţa. Cei care fac asemenea afirmaţii sunt de obicei ziariştii şi romancierii care au prins câteva adevăruri răzleţe necoapte ale ştiinţei, din vreo carte.

La urma urmei, aceasta este o problemă de bun simţ. Să presupunem că ştiinţa ar deveni cândva atat de completă încât să cunoască fiecare lucru din întregul univers. Nu este oare limpede că întrebări de felul: „De ce există universul?”, „De ce funcţionează în acest fel?”, „Are universul vreun sens?” ar rămane tot fără răspuns?

Ei bine, situaţia ar fi disperată dacă n-ar mai fi un lucru. Există un singur lucru şi numai unul în întregul univers despre care ştim mai mult decât am putut afla prin observaţii exterioare. Acel lucru unic este Omul. Noi nu numai că-i observăm pe oameni, noi suntem oameni. In cazul acesta noi avem, ca să zicem aşa, informaţii din interior; noi suntem în centrul cunoaşterii. Din pricina acestui fapt, noi ştim că oamenii se află sub o lege morală, pe care nu ei au făcut-o, pe care nu o pot uita nici chiar atunci cînd încearcă, şi de care ei ştiu că trebuie să asculte.

Remarcaţi ideea următoare. Oricine, care studiază Omul din afară, aşa cum studiem electricitatea sau verzele, fără să cunoască limbajul nostru şi, în consecinţă, fără să fie în stare să obţină informaţii de la noi, ci doar să observe ce am făcut, nu va găsi nici cea mai mică dovadă că noi avem această lege morală. Cum ar putea să găsească vreo dovadă? Căci observaţiile lui i-ar arăta numai ceea ce am făcut noi, iar legea morală se refera la ce ar trebui să facem.

Pe baza aceluiaşi raţionament, dacă ar exista ceva mai presus şi dincolo de faptele observate în cazul pietrelor sau al fenomenelor naturale, noi, studiindu-le din exterior, nu am putea spera să descoperim vreodată acel ceva.

Problema, în cazul acestei întrebări, este următoarea: noi vrem să ştim dacă universul este din întamplare ceea ce este, sau dacă există în spatele lui o putere care îl face să fie ceea ce este. Intrucât acea putere, dacă există, nu ar fi una dintre faptele observate, ci o realitate care le cauzează, ea nu poate fi descoperită printr-o simplă observare a faptelor.

Există numai un singur caz în care noi putem afla dacă există ceva mai mult decat ceea ce observăm: cazul nostru. În cazul nostru, noi descoperim că acel „ceva” există. Am putea formula lucrul acesta în alt fel. Dacă există o putere guvernantă în afara universului, ea nu ni se poate arăta ca una dintre faptele din interiorul universului — după cum nici arhitectul unei case nu poate fi un perete, o scară sau un şemineu din casa aceea.

Singurul mod în care ne-am putea aştepta ca acel „ceva” să ni se arate ar fi înăuntrul nostru, ca o influenţă sau ca o comandă care încearcă să ne facă să ne comportăm într-un anumit fel. Şi tocmai acesta este lucrul pe care-l descoperim în noi înşine. Oare nu ar trebui să ne ridice întrebări faptul acesta? În singurul caz în care poţi aştepta să primeşti un răspuns, răspunsul se dovedeşte a fi „da”. In celelalte cazuri, în care nu primeşti un răspuns, îţi poţi da seama de ce nu-l primeşti.

Să presupunem că cineva m-ar întreba, atunci cand văd un om în uniformă albastră mergand pe stradă, şi lăsand mici pacheţele de hartie la fiecare casă, de ce cred eu că ele conţin scrisori. Atunic, ar trebui să-i răspund: „pentru că ori de câte ori el lasă un asemenea pacheţel pentru mine, eu descopăr că pacheţelul conţine o scrisoare”. Dacă interlocutorul meu ar obiecta: „Dar tu nu ai văzut niciodată toate acele scrisori pe care crezi că le primesc ceilalţi oameni”, ar trebui să-i spun: „Bineînţeles că nu le-am văzut şi nici nu mă aştept să le văd, pentru că ele nu îmi sunt adresate mie. Eu pot deduce conţinutul pachetelor pe care nu-mi este permis să le deschid prin conţinutul celor pe care mi se permite să le deschid”.

Lucrurile stau la fel şi cu problema noastră. Singurul pachet pe care mi se permite să-l deschid este Omul. Cînd îl deschid, în special cînd deschid pachetul acelui om care sunt Eu însumi, descopăr că eu nu exist de capul meu, ci că sunt sub o lege; descopăr că cineva sau ceva vrea ca eu să mă comport într-un anumit fel. Bineînţeles, eu nu cred că dacă aş putea intra în interiorul unei pietre sau al unui pom aş descoperi exact acelaşi lucru, după cum nu cred că toţi oamenii de pe stradă primesc aceleaşi scrisori pe care le primesc eu.

Ar trebui să mă aştept să descopăr, de exemplu, că piatra trebuie să se supună legii gravitaţiei — că în timp ce expeditorul scrisorii, mie, îmi spune doar să ascult de legea naturii mele umane, El obligă piatra să asculte de legile naturii ei de piatră. Dar ar trebui să mă aştept să descopăr că în ambele cazuri a existat, ca să zic aşa, un expeditor, o Forţă care este în spatele faptelor, un Regizor, un Ghid.

Să nu credeţi că merg mai repede decat merg în realitate. Incă nu am ajuns la o sută de kilometri de Dumnezeul teologiei creştine. Singurul lucru pe care-l am pană în prezent este Ceva care conduce universul şi care apare în mine ca o lege care mă îndeamnă să fac binele şi care mă face să mă simt răspunzător şi stingherit atunci cand fac răul. Cred că trebuie să presupunem că dintre toate lucrurile pe care le cunoaştem, acest „Ceva” se aseamănă cel mai bine cu gandirea — pentru că, la urma urmei, singurul lucru pe care-l cunoaştem, în afara gandirii, este materia, şi este greu să-ţi imaginezi că o făramă de materie dă instrucţiuni. Desigur, nu este necesar să fie ca şi gandirea, şi cu atat mai puţin ca o persoană. În capitolul care urmează vom vedea clar că putem descoperi şi alte lucruri despre acest Ceva.

Dar trebuie să vă spun un cuvînt de avertizare. În ultima sută de ani s-au spus multe cuvinte fără esenţă despre Dumnezeu. Intenţia mea nu este să fac aşa ceva. Puteţi da la o parte orice de felul acela.

NOTĂ: Pentru a limita lungimea acestei secţiuni atunci cînd a fost radiodifuzată, am menţionat numai concepţia materialistă şi concepţia religioasă. Pentru a da o imagine completă ar trebui să menţionez concepţia intermediară numită filozofia Elanului Vital, sau Evoluţionism Creator sau Evoluţionism Emergent.

Cea mai inteligentă expunere a ei o avem în lucrările lui Bernard Shaw, dar cea mai profundă este în lucrările lui Bergson. Oamenii care au îmbrăţişat această concepţie susţin că micile variaţii prin care viaţa de pe această planetă a „evoluat” de la formele cele mai simple pană la Om nu au avut loc la întamplare, ci datorită „năzuinţei” sau „scopurilor” date de Elanul Vital.

Cand oamenii spun aceasta, noi ar trebui săi întrebăm dacă prin Elanul Vital ei înţeleg ceva ce gandeşte. Dacă ei cred că este ceva ce gandeşte, atunci „gandirea care aduce viaţa în fiinţă şi care o duce la perfecţiune” este în realitate un Dumnezeu, şi concepţia lor este identică cu cea religioasă.

Dacă nu cred aşa, atunci ce sens are să spună că ceva fără gandire „năzuieşte” sau are „scopuri”? Acesta mi se pare mie că este elementul fatal în concepţia lor.

Un motiv pentru care mulţi oameni găsesc că evoluţionismul creator este atat de atrăgător, este că le dă în mare măsură mîngaierea emoţională de a crede în Dumnezeu, dar fără vreuna dintre consecinţele mai puţin plăcute. Cand ţi se pare potrivit, cand soarele străluceşte şi cand nu vrei să crezi că întregul univers este doar un dans mecanic al atomilor, este convenabil să poţi să te gandeşti la această mare Forţă misterioasă care înaintează prin secole şi care te poartă pe tine pe creasta valului.

Dacă, pe de altă parte, vrei să faci ceva dubios, Elanul Vital fiind numai o forţă oarbă, fără o morală sau o gandire proprie, nu se va amesteca în viaţa ta aşa cum o face acel Dumnezeu stingheritor despre care am învăţat cînd eram copii. Elanul Vital este un fel de Dumnezeu îmblanzit. Poţi să-l pui în acţiune cînd vrei, dar el nu te va deranja. Obţii astfel toate emoţiile plăcute ale religiei, fără niciun preţ de plătit.

Este oare Elanul Vital cea mai mare realizare a fanteziei umane pe care a văzut-o lumea pană acum?

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV