LONews / Pr. Daniel Ivan

C.S. Lewis – (8) Crestinism pur si simplu

16-11-2011 11:26:18

3. ALTERNATIVA ŞOCANTĂ

Prin urmare, creştinii cred că o forţă rea s-a instalat în prezent, pe sine, ca şi Prinţ al lumii acesteia. Desigur, lucrul acesta dă naştere la probleme. Este această stare de lucruri conformă cu voia lui Dumnezeu sau nu? Dacă este, atunci Dumnezeu este un Dumnezeu ciudat, vei spune; dacă nu este, cum poate să se întample ceva contrar voinţei unei fiinţe cu putere absolută?

Orice persoană care are autoritate ştie cum un lucru poate să fie conform cu voia sa într-un sens şi să nu se conformeze ei în alt sens. Poate fi foarte firesc ca o mamă să le spună copiilor ei: „Nu am să mai vin în fiecare seară să vă oblig să faceţi ordine în camera de studiu. Trebuie să învăţaţi să menţineţi ordinea din proprie iniţiativă”. După aceea, într-o seară merge în cameră şi găseşte ursuleţul, călimara de cerneală şi cartea de franceză aruncate în cămin. Starea aceasta de lucruri este împotriva voinţei ei. Ea ar prefera ca toţi copiii să fie ordonaţi. Pe de altă parte, tocmai voinţa ei este cea care le-a dat copiilor libertatea să fie dezordonaţi. Aceeaşi stare de lucruri ia naştere în orice regiment, organizaţie sau şcoală. Faci ca un lucru să fie voluntar, şi după aceea vezi că jumătate dintre oameni nu-l fac. Nu este ceea ce ai vrut tu, dar voinţa ta l-a făcut posibil.

Probabil că la fel stau lucrurile şi în univers. Dumnezeu a creat lucruri care au avut voinţă liberă. Aceasta înseamnă creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei îşi pot imagina o creatură care să fie liberă, dar care să nu aibă posibilitatea să facă răul; eu nu-mi pot imagina aşa ceva. Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este liber şi să fie rău. Voinţa liberă este cea care a făcut posibil răul. Dacă este aşa, de ce le-a dat Dumnezeu voinţă liberă acestor creaturi? Deoarece voinţa liberă, deşi face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie pe care merită să le ai. O lume de roboţi — de creaturi care funcţionează ca nişte maşini — nu merită să fie creată. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile Sale superioare este fericirea de a fi unite cu El şi unele cu altele de bunăvoie şi libere într-un extaz al dragostei şi desfătării , în comparaţie cu care cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat şi o femeie de pe pămant este doar o vorbă goală. Pentru aceasta, creaturile trebuie să fie libere.

Desigur, Dumnezeu a ştiut ce s-ar putea întampla dacă ele şi-ar folosi în mod greşit libertatea: se pare că El a considerat că merită să-Şi asume acest risc. Poate că noi ne simţim înclinaţi să nu fim de acord cu El. Dar există o dificultate în a nu fi de acord cu Dumnezeu. El este sursa din care vine toată puterea noastră de gandire: nu se poate ca tu să ai dreptate şi El să greşească, după cum nu se poate ca un rau să se înalţe mai sus decat izvorul său. Cînd ÎI contrazici pe Dumnezeu, tu contrazici Insăşi forţa care te face în stare să contrazici: este ca şi cum ţi-ai tăia singur creanga de sub picioare. Dacă Dumnezeu consideră că această stare de război din univers este un preţ care merită să fie plătit pentru voinţa liberă — că merită să creeze o lume vie în care creaturile pot face bine sau rău şi în care se poate petrece ceva cu adevărat important, în loc să creeze o lume care se mişcă numai atunci cand trage El sforile — putem crede şi noi că este un preţ care merită să fie plătit.

Cînd vom înţelege cum stau lucrurile cu voinţa liberă, ne vom da seama cat de absurd este să punem întrebarea pe care mi-a pus-o cineva odată: „De ce a făcut Dumnezeu o făptură dintr-un material atat  de prost încat s-a stricat?” Cu cat este mai bun materialul din care este făcută o făptură — cu cat este făptura mai inteligentă, mai puternică şi mai liberă — cu atat va fi mai bună dacă alege binele, şi tot cu atat va fi mai rea dacă alege răul. O vacă nu poate fi foarte bună sau foarte rea; un caine poate fi mai bun sau mai rău; un copil poate fi mai bun, dar şi mai rău; un om obişnuit poate fi bun sau rău într-o măsură şi mai mare; un geniu, şi mai mult; un spirit supraomenesc poate fi cel mai bun — sau cel mai rău — dintre toţi.

Cînd a ajuns Forţa Întunecată să fie rea? Nu încape îndoială că aici avem o întrebare la care fiinţele umane nu pot da un răspuns sigur. Totuşi, putem face o presupunere logică (şi tradiţională), bazată pe experienţa noastră în ceea ce priveşte răul. În momentul în care ai o personalitate, există posibilitatea să te pui pe tine însuţi mai presus de orice — să doreşti să fii centrul — să doreşti, de fapt, să fii Dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui satan şi acest păcat i-a învăţat el pe oameni să-l comită. Unii cred că păcatul care a dus la căderea omului a avut legătură cu sexul, dar părerea aceasta este greşită.

(Istorisirea din cartea Genesa sugerează, dimpotrivă, că o oarecare corupere a naturii noastre sexuale a urmat după cădere şi a fost rezultatul ei, nicidecum cauza ei.) Ideea pe care satan a strecurat-o în minţiie strămoşilor noştri a fost că ei ar putea fi „ca Dumnezeu” — că ar putea exista în mod independent, ca şi cum s-ar fi creat ei înşişi — că ar putea fi stăpîni pe soarta lor — că ar putea inventa un gen de fericire pentru ei înşişi în afara lui Dumnezeu şi despărţiţi de El. Din încercarea aceea fără sorţi de izbandă a provenit tot ceea ce noi numim istorie umană — bani, sărăcie, ambiţie, război, prostituţie, clase sociale, imperii, sclavie — povestea lungă şi înfiorătoare a încercării omului de a găsi altceva decît pe Dumnezeu care să-l facă fericit.

Motivul pentru care această încercare nu poate reuşi este următorul: Dumnezeu ne-a creat; El ne-a inventat aşa cum un om inventează o maşină. Maşina este făcută să funcţioneze cu benzină, şi nu va funcţiona în mod adecvat cu nimic altceva. Dumnezeu a proiectat maşinăria umană în aşa fel încat să funcţioneze cu Dumnezeu. El însuşi este combustibilul pe care spiritele noastre au fost menite să-l consume, sau hrana cu care spiritele noastre au fost menite să se hrănească. Nu există niciun alt combustibil. Tocmai de aceea nu are niciun sens să-I cerem lui Dumnezeu să ne facă fericiţi pe calea noastră proprie, fără să ne batem capul cu religia. Dumnezeu nu ne poate da fericire şi pace fără să ni Se dea pe Sine, deoarece aşa ceva nu se poate. Nu există fericire şi pace fără El.

Acesta este secretul istoriei. Se consumă energii fantastice — sunt clădite civilizaţii — sunt concepute instituţii excelente; dar de fiecare dată se strică ceva. O deficienţă fatală face întotdeauna ca oameni egoişti şi cruzi să ajungă la varf şi totul alunecă iarăşi în mizerie şi ruină. De fapt, maşina se defectează. Pare să pornească bine şi merge caţiva metri, dar după aceea se defectează. Oamenii încearcă să o facă să funcţioneze cu un combustibil nepotrivit. Iată ce ne-a făcut satan nouă oamenilor.

Ce a făcut Dumnezeu? Mai întai de toate El ne-a lăsat conştiinţa, sentimentul binelui şi răului: în tot cursul istoriei au fost oameni care au încercat (unii au încercat din răsputeri) să asculte de ea. Niciunul dintre ei nu a reuşit întru totul. În al doilea rand, El le-a trimis oamenilor ceea ce eu numesc visuri bune: eu înţeleg prin aceasta acele povestiri ciudate risipite în toate religiile păgane, cu privire la un Dumnezeu care moare şi care învie din nou şi care, prin moartea sa, într-un fel oarecare a dat o viaţă nouă oamenilor. În al treilea rînd, El a ales un anumit popor şi a petrecut cateva sute de ani ca să întipărească în gandirea lor ce fel de Dumnezeu este El — că există un singur Dumnezeu şi că pe El îl interesează conduita corectă a poporului. Poporul acesta a fost poporul evreu, şi Vechiul Testament ne dă o relatare a procesului de modelare a lui.

Acum urmează adevăratul şoc. În mijlocul acestor evrei apare dintr-o dată un om care vorbeşte de parcă El ar fi Dumnezeu. El are pretenţia că poate ierta păcatele. El spune că a existat dintotdeauna. El spune că va veni să judece lumea la sfîrşitul vremii. Trebuie să clarificăm cateva lucruri. Între panteişti, cum sunt indienii, oricine poate spune că face parte din Dumnezeu sau că este una cu Dumnezeu: nu ar fi nimic neobişnuit în afirmaţia aceasta. Dar omul acesta, întrucat era evreu, nu putea să vorbească despre un asemenea Dumnezeu [panteist]. Dumnezeu, în limbajul evreilor, însemna o Fiinţă în afara lumii pe care El a creat-o şi care este infinit de deosebit de orice altceva. Cand ai înţeles lucrul acesta, îţi dai seama că ceea ce a spus omul acesta a fost pur şi simplu cel mai şocant lucru care a fost rostit vreodată de buzele omeneşti.

O parte a acestei afirmaţii tinde să se strecoare neobservată, deoarece am auzit-o atat de des încat nu mai înţelegem ce înseamnă. Mă refer la afirmaţia că El iartă păcatele: orice păcate. Afară de cazul că vorbitorul este Dumnezeu, lucrul acesta este atat de fără noimă încat este hilar. Noi putem înţelege modul în care un om iartă jignirile care i-au fost aduse lui. Mă calci pe bătătură, şi eu te iert; îmi furi banii, şi eu te iert. Dar ce am putea crede despre un om care, fără să fie el însuşi jefuit sau călcat pe bătătură, spune că te-a iertat pentru că i-ai călcat pe alţii pe bătătură sau pentru că le-ai furat banii? Demenţă prostească este cea mai blandă descriere pe care am putea-o da unei asemenea purtări. Totuşi, tocmai acesta este lucrul pe care l-a făcut Iisus. El le-a spus oamenilor că păcatele lor sunt iertate şi nu S-a consultat niciodată cu ceilalţi oameni pe care, fără îndoială, păcatele lor i-au afectat. El nu a ezitat să se poarte de parcă ar fi fost partea cea mai preocupată, persoana care a fost ofensată în toate ofensele. Lucrul acesta are sens numai dacă El a fost cu adevărat Dumnezeul ale cărui legi au fost călcâie şi a cărui dragoste a fost rănită în orice păcat. În gura oricărui vorbitor care nu este Dumnezeu, aceste cuvinte ar fi implicat ceea ce eu socotesc doar o prostie şi o îngamfare neegalată de niciun alt personaj din istorie.

Totuşi (şi acest lucru este ciudat şi semnificativ), nici măcar duşmanii Lui, cand citesc Evangheliile, nu au impresia unei prostii sau  a unei îngamfari. Cu atat mai puţin au asemenea impresii cititorii lipsiţi de prejudecăţi. Hristos a spus că El este „bland şi smerit”, şi noi Il credem, fără să observăm că, dacă El nu ar fi decat un simplu om, blandeţea şi umilinţa ar fi ultimele caracteristici pe care le-am putea atribui unora dintre afirmaţiile Lui.

Încerc aici să împiedic pe oricine să spună lucrul acela cu totul absurd pe care oamenii îl spun deseori despre El: „Sunt gata să accept că Iisus a fost un mare învăţător moral, dar nu accept afirmaţia Lui că este Dumnezeu”. Acesta este un lucru pe care nu ar trebui să-l spunem. Un om care nu a fost decat om şi care a spus lucrurile pe care le-a spus Iisus, nu ar fi un mare învăţător moral. Ar fi sau un nebun — la acelaşi nivel cu un om care spune despre sine că este un ou fiert — sau ar fi însuşi diavolul iadului. Trebuie să alegi. Fie că acest om a fost, şi este, Fiul lui Dumnezeu, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Îl poţi închide ca nebun, îl poţi scuipa şi îl poţi omora ca demon; sau poţi să cazi la picioarele Lui şi să-L numeşti Domn şi Dumnezeu. Dar să nu spunem cu un aer de superioritate absurditatea aceasta că El a fost un mare învăţător uman. El nu ne-a lăsat deschisă această posibilitate. Şi nici nu a intenţionat să ne-o lase.

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV