LONews / Pr. Daniel Ivan

(11) C.S. Lewis – Crestinism pur si simplu

18-11-2011 11:20:29

CARTEA III

CELE TREI LATURI ALE MORALITĂŢII

Se spune că un copil de şcoală a fost întrebat cum crede el că este Dumnezeu. El a spus că, din cate îşi putea da el seama, Dumnezeu este „genul acela de persoană care îşi roteşte totdeauna privirile în jur ca să vadă dacă cineva se bucură de ceva, pentru ca apoi să încerce să pună capăt acelei bucurii”. Eu mă tem că tot de felul acesta este şi ideea pe care cuvantul Moralitate o evocă în minţile multor oameni: ceva ce se amestecă în viaţa ta, ceva ce te opreşte să te bucuri. In realitate, regulile morale sunt linii directoare pentru conducerea maşinăriei umane. Orice regulă morală există pentru a preveni o defecţiune, o tensiune sau o fricţiune în funcţionarea acelei maşini. Acesta este motivul pentru care se pare la început că aceste reguli se amestecă fără încetare în înclinaţiile noastre naturale. Cand înveţi cum să foloseşti o maşină, instructorul îţi spune mereu: „Nu, nu face aşa”; el spune aceasta pentru că există o mulţime de lucruri care par corecte şi care ţi se par a fi modul firesc de a trata maşina, dar care nu dau rezultate.

Unii oameni preferă să vorbească despre „idealuri” morale în loc de reguli morale, şi despre „idealism” moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este un „ideal”, în sensul că nu-l putem atinge. În sensul acesta orice gen de perfecţiune este un ideal pentru noi oamenii; noi nu putem reuşi să fim şoferi perfecţi sau jucători de tenis perfecţi şi nu putem nici măcar să tragem linii perfect drepte. Dar există un alt sens în care este foarte "inducător în eroare" să spui că perfecţiunea morală este un ideal. Cînd un om spune că o anumită femeie sau casă sau vapor sau grădină este „idealul său”, el nu vrea să spună (afară de cazul că este nebun) că toţi ceilalţi oameni ar trebui să aibă acelaşi ideal. În asemenea probleme nouă ni se permite să avem gusturi diferite şi, prin urmare, idealuri diferite. Dar este periculos să spui despre un om care încearcă din greu să respecte legile morale că este un „om cu idealuri înalte”, deoarece aceasta te-ar putea face să crezi că perfecţiunea morală este doar un gust al lui şi că noi ceilalţi nu suntem chemaţi să avem acelaşi ideal. Aceasta ar fi o greşeală dezastruoasă.

Comportarea perfectă poate fi la fel de imposibil de atins ca şi schimbarea perfectă a vitezei atunci cand conducem o maşină; dar este un ideal necesar pentru toţi oamenii, prescris de însăşi natura maşinăriei umane, la fel cum schimbarea perfectă a vitezei este un ideal pentru toţi şoferii, prescris prin însăşi natura maşinilor. Ar fi şi mai periculos ca o persoană să creadă despre sine că are „idealuri morale înalte” pentru că încearcă să nu spună deloc minciuni (în loc de numai cateva minciuni), pentru că încearcă să nu comită niciodată adulter (în loc să-l comită doar din cand în cand) sau pentru că încearcă să nu fie violentă (în loc să fie de o violenţă moderată). S-ar putea ca o astfel de situaţie să te facă să devii o persoană mărginită şi plină de sine şi să crezi că eşti un om cu totul deosebit, care merită să fie felicitat pentru „idealismul” său. In realitate, ai putea la fel de bine să te aştepţi să fii felicitat pentru că ori de cate ori faci o adunare încerci să o faci cat se poate de corect. Să fie clar: aritmetica perfectă este un „ideal”; bineînţeles că vei face unele greşeli la calcule. Dar nu este nimic deosebit în a încerca să fii exact la fiecare etapă a adunării. Ar fi stupid să nu încerci aceasta, deoarece fiecare greşeală îţi va cauza probleme ulterior. În acelaşi fel, orice eşec moral va cauza necazuri, probabil altora şi, cu siguranţă, ţie. Vorbind despre reguli şi despre supunere în loc de „idealuri” şi „idealism”, suntem ajutaţi să ne aducem aminte de aceste realităţi.

Să mergem un pas mai departe. Există două moduri în care maşinăria umană poate funcţiona greşit. Unul este atunci cand oamenii se îndepărtează unii de alţii, sau cand se ciocnesc unii de alţii şi produc daune, prin înşelăciune sau prin violenţă. Celălalt este cand lucrurile merg rău înăuntrul individului — cand diferitele părţi din el (capacităţile şi dorinţele lui diferite şi aşa mai departe) fie că se îndepărtează unele de altele, fie că interferează unele cu altele. Îţi poţi forma o idee clară dacă te gandeşti că noi suntem ca şi o flotă de ambarcaţiuni care navighează în formaţie. Călătoria va fi un succes numai dacă, în primul rînd, ambarcaţiunile nu se ciocnesc şi nu intră una în calea alteia; şi, în al doilea rînd, dacă flecare ambarcaţiune este capabilă să navigheze pe mare şi are motoarele în stare de funcţionare. De fapt, nu poţi să ai niciunul dintre aceste lucruri fără celălalt. Dacă ambarcaţiunile se tot ciocnesc între ele, nu vor rămane multă vreme în stare de navigare. Pe de altă parte, dacă armele lor nu funcţionează, ele nu vor putea evita multă vreme ciocnirile. Sau, dacă vreţi, gandiţi-vă la oameni ca la o orchestră care cantă un cîntec. Pentru a obţine rezultate bune, ai nevoie de două lucruri. Instrumentul fiecărui cantăreţ trebuie să fie acordat şi trebuie să cante numai la momentul potrivit, aşa încat să se combine cu celelalte.

Dar, mai este un lucru pe care nu l-am luat în considerare. Noi nu ne-am întrebat unde încearcă să ajungă flota sau ce piesă muzicală încearcă să cante orchestra. Se poate ca toate instrumentele să fie acordate şi să intre flecare la momentul potrivit, dar cu toate acestea spectacolul să nu aibă succes, dacă orchestra a fost angajată ca să cante muzică de dans, dar de fapt a cantat numai marşuri funebre. Şi oricat de bine ar naviga flota, călătoria ar fi un eşec dacă a intenţionat să ajungă la New York, dar de fapt a ajuns la Calcuta.

Moralitatea deci pare să se preocupe de trei lucruri. In primul rînd, de corectitudinea şi de armonia dintre indivizi. În al doilea rand, de ceea ce am putea numi punerea în randuială sau armonizarea lucrurilor din lăuntrul fiecărui individ. În al treilea rand, de scopul general al vieţii umane, luată în ansamblul ei: Pentru ce a fost creat omul? Pe ce traseu ar trebui să fie flota? Ce melodie vrea dirijorul să cante orchestra?

Poate că aţi observat că oamenii moderni se gandesc aproape întotdeauna la primul lucru şi le uită pe celelalte două. Cand oamenii spun în ziare că noi luptăm pentru standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei prin aceasta că noi ne luptăm pentru bunătate şi corectitudine în relaţiile dintre naţiuni, dintre clase sociale şi dintre indivizi; cu alte cuvinte, ei se gandesc numai la primul lucru. Cand un om spune despre ceea ce vrea să facă: „Nu poate fi greşit, deoarece nu cauzează nimănui niciun rău”, el se gandeşte numai la primul lucru. El se gandeşte că nu are nicio importanţă cum este interiorul unui vapor cată vreme nu se ciocneşte cu un altul. Este foarte firesc să începem cu primul lucru, cu relaţiile sociale, atunci cand începem să ne gandim la moralitate. Aceasta pentru că rezultatele moralităţii inadecvate în acea sferă sunt atît de evidente şi ne apasă în fiecare zi: război şi sărăcie şi jaf şi minciuni şi lucruri dubioase. De asemenea, cată vreme rămai numai la primul lucru, există foarte puţine deosebiri de păreri cu privire la moralitate. Aproape toţi oamenii au fost întotdeauna de acord (în teorie) că fiinţele umane ar trebui să fie cinstite şi bune şi de folos unele altora. Dar deşi este firesc să începem cu toate acestea, dacă gandirea noastră despre moralitate se opreşte aici, am putea foarte bine să nu ne gandim deloc la moralitate. Dacă nu trecem la lucrul al doilea — la punerea în randuială a lăuntrului fiecărui om — nu facem decat să ne înşelăm singuri.

Ce rost are să le spui vapoarelor cum să ţină carma ca să evite ciocnirile dacă, de fapt, vapoarele nu sunt decat nişte hodoroage vechi care nici măcar nu pot fi conduse? Ce rost are să formulăm, pe hartie, reguli pentru conduita socială, cand noi ştim că, în realitate, lăcomia, laşitatea, violenţa şi trufia ne vor împiedica să le respectăm? Nu vreau să spun nicidecum că noi ar trebui să nu ne gandim, şi încă cu toată puterea, la îmbunătăţiri ale sistemului nostru social şi economic. Ceea ce vreau sa spun este că toate aceste ganduri nu vor fi decît o iluzie dacă nu ne dăm seama că doar curajul şi altruismul indivizilor vor face ca orice sistem să funcţioneze în mod adecvat. Este destul de uşor să elimini anumite forme particulare de jaf sau de violenţă care au loc în sistemul actual; dar cată vreme oamenii sunt înşelători şi violenţi, ei vor găsi un nou mod de a juca acelaşi joc în sistemul nou. Nu îi poţi face pe oameni, buni prin lege: şi fără oameni buni, nu poţi avea o societate bună. Acesta este motivul pentru care trebuie să trecem şi să ne gandim la al doilea lucru: moralitatea interioară a individului.

Dar eu nu cred că ne putem opri nici aici. Ajungem acum la faptul că diferite credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea, la prima vedere, foarte firesc să ne oprim cand am ajuns aici şi să aplicăm acele elemente ale moralităţii cu care toţi oamenii cu judecată sunt de acord. Dar oare ne putem opri aici? Aduceţi-vă aminte că religia conţine o serie de afirmaţii despre realităţi, afirmaţii care trebuie să fie adevărate sau false. Dacă sunt adevărate, din ele vor decurge un set de concluzii cu privire la navigarea corectă a flotei umane; dacă sunt false, vom ajunge la un set de concluzii cu totul diferit. De exemplu, să revenim la omul care spune că ceea ce face el nu este greşit din moment ce nu dăunează altei fiinţe umane. El înţelege clar că nu trebuie să avarieze celelalte vapoare din convoi, dar crede sincer că ceea ce face cu vaporul lui este pur şi simplu o problemă personală. Oare are vreo importanţă dacă vaporul este proprietatea lui sau nu? Are vreo importanţă dacă, să zicem aşa, eu sunt proprietarul minţii şi trupului meu, sau doar un chiriaş, răspunzător faţă de adevăratul proprietar? Dacă ne-a creat altcineva, pentru scopurile sale, atunci eu trebuie să am o mulţime de îndatoriri pe care nu le-aş avea dacă mi-aş fi singur stăpîn.

Creştinismul afirmă că fiecare fiinţă umană va trăi veşnic, şi afirmaţia aceasta trebuie să fie adevărată sau falsă. Există o mulţime de lucruri pe care nu ar trebui să le iau în considerare dacă aş trăi numai şaptezeci de ani, dar pe care trebuie să le iau în considerare cu toată seriozitatea dacă voi trăi veşnic. Poate că temperamentul meu violent sau invidia mea se înrăutăţesc treptat — atat de încet încat deteriorarea lor în decurs de şaptezeci de ani abia dacă va fi observată. Dar s-ar putea ca ele să devină un iad absolut într-un milion de ani: de fapt, dacă Creştinismul este adevărat, Iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce vor fi ele. Nemurirea mai cauzează încă o diferenţă care, tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai şaptezeci de ani, atunci un stat sau o naţiune sau o civilizaţie, care pot să dureze o mie de ani, sunt mult mai importante decat individul. Dar dacă Creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai mai important, ci incomparabil mai important, deoarece el este veşnic, iar viaţa statului sau a unei civilizaţii este doar o clipă, cand este comparată cu viaţa eternă a individului.

Aşadar, se pare că dacă ne gandim la moralitate, trebuie să ne gandim la toate cele trei aspecte: relaţiile dintre oameni; lucrurile din lăuntrul fiecărui om; şi relaţiile dintre om şi Forţa care l-a creat. Noi toţi putem coopera în privinţa primului aspect. Diferenţele de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave în privinţa celui de-al treilea. Atunci cand ne ocupăm de al treilea aspect, ies la iveală diferenţele principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină. In restul acestei cărţi, mă voi situa pe poziţia creştină şi voi privi la întregul tablou pe baza presupunerii că Creştinismul este adevărat.

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV