LONews / Pr. Daniel Ivan

C.S. Lewis – (16) Crestinism pur si simplu

26-11-2011 11:12:17

CARTEA III

CĂSĂTORIA CREŞTINĂ

Capitolul precedent a fost în principal negativ. Am discutat ce nu este în regulă cu impulsul sexual din om, dar am spus foarte puţine despre funcţia lui bună — cu alte cuvinte, despre căsătoria creştină. Sunt două motive pentru care mie nu-mi place în mod deosebit să mă ocup de căsătorie. Primul este că doctrinele creştine privind acest subiect sunt extrem de nepopulare. Al doilea este că eu însumi nu am fost căsătorit niciodată şi de aceea nu pot vorbi în cunoştinţă directă de cauză. Dar, în ciuda acestui fapt, nu cred că aş putea lăsa la o parte acest subiect cand discut despre morala creştină.

   Ideea creştină despre căsătorie este bazată pe cuvintele lui Hristos că bărbatul şi femeia trebuie să fie socotiţi ca un singur organism — acesta este echivalentul modern pentru „un singur trup”. Creştinii cred că atunci cand Hristos a spus acest lucru, El nu a exprimat un sentiment, ci a enunţat un fapt — la fel cum cineva enunţă doar un fapt real atunci cand spune că lacătul şi cheia sunt un singur mecanism, sau că arcuşul şi vioara sunt un singur instrument. Inventatorul maşinăriei umane ne spune că cele două jumătăţi, bărbatul şi femeia, au fost destinate să fie combinate împreună în perechi, nu numai la nivel sexual, ci să fie combinate total. Monstruozitatea actului sexual în afara căsătoriei constă în faptul că aceia care îl fac încearcă să izoleze un tip de unire (cea sexuală) de toate celelalte uniri care trebuiau să o însoţească pentru a face unirea desăvarşită. Concepţia creştină nu afirmă că este ceva rău în plăcerea sexuală, după cum nu este nimic rău în plăcerea de a manca. Ce vrea Creştinismul să spună este că nu trebuie să izolezi plăcerea aceea şi să încerci să o obţii singură, după cum nu trebuie să obţii plăcerea de a gusta mancarea fără a o înghiţi şi digera, ci doar mestecand mancarea şi scuipand-o afară.

   Drept consecinţă, Creştinismul afirmă că legătura căsătoriei este pentru toată viaţa. In privinţa aceasta, există desigur diferenţe între diferite culte: unii nu admit deloc divorţul; alţii îl admit cu reţinere în cazuri foarte speciale. Este o mare tragedie că creştinii nu pot fi toţi de acord în probleme ca aceasta; dar pentru laicul de rand, lucrul care trebuie observat este că toate Bisericile sunt de acord una cu alta în privinţa căsătoriei, în mult mai mare măsură decat ar fi oricare dintre ele,  de acord, cu lumea din afară. Vreau să spun că toate Bisericile consideră divorţul ca şi o tăiere a unui trup viu, ca pe un fel de operaţie chirurgicală. Unele Biserici cred că operaţia este atat de violentă încat nu poate fi făcută deloc; altele o admit ca pe un remediu disperat în cazuri extreme. Toate Bisericile sunt de acord că divorţul seamănă mai mult cu tăierea ambelor picioare decat cu desfiinţarea unei asocieri de afaceri sau chiar cu dezertarea din armată. Niciuna dintre Biserici nu este de acord cu concepţia modernă că divorţul este doar o simplă reorganizare a partenerilor, care poate fi făcută oricand partenerii simt că nu se mai iubesc unul pe altul sau cand unul dintre ei se îndrăgosteşte de altcineva.

   Înainte de a examina această concepţie modernă în raportul ei cu castitatea, trebuie să nu uităm să o discutăm în raport cu o altă virtute, şi anume justiţia. Justiţia, aşa cum am spus anterior, include respectarea promisiunilor. Orice persoană care a fost cununată în Biserică a făcut o promisiune publică solemnă că va sta alături de partenerul său pană la moarte. Îndatorirea de a respecta această promisiune nu are o legătură specială cu moralitatea sexuală: ea este pe aceeaşi poziţie cu oricare altă promisiune. Dacă, aşa cum ne spun mereu oamenii moderni, impulsul sexual nu este decat un alt impuls oarecare, atunci ar trebui să fie tratat la fel ca şi toate celelalte impulsuri ale noastre; şi după cum satisfacerea lor este controlată de promisiunile noastre, tot aşa trebuie să fie şi satisfacerea impulsului sexual. Dacă însă, aşa cum cred eu, impulsul sexual nu este nicidecum ca şi toate celelalte impulsuri, ci este un impuls aprins în mod bolnăvicios, trebuie să fim deosebit de atenţi să nu-i permitem să ne ducă la necinste.

   Cineva ar putea răspunde la această obiecţie, prin  faptul că el a considerat promisiunea făcută în Biserică drept o simplă formalitate şi că nu a intenţionat niciodată să o respecte. Dacă aşa stau lucrurile, pe cine a încercat persoana aceea să înşele? Pe Dumnezeu? N-a fost deloc un lucru înţelept. Pe sine? Nici lucrul acesta n-a fost prea înţelept. Pe mire sau pe mireasă sau pe socri? Aceasta este înşelătorie. Cel mai adesea, cred eu, cei doi (sau unul dintre ei) speră să înşele publicul. Ei vor să beneficieze de respectul legat de omul casatorit, dar fără să intenţioneze să plătească si preţul: adică, ei sunt impostori, ei înşeală. Dacă ei continuă să fie mulţumiţi cu înşelăciunea lor, nu am ce să le spun: cine ar putea impune datoria înaltă şi dificilă a castităţii unor oameni care nu au nici măcar dorinţa de a fi oneşti? Dacă şi-au venit acum în fire şi vor să fie oneşti, promisiunea lor, făcută deja, îi constrange. Faptul acesta, veţi vedea, se încadrează la capitolul justiţiei, nu la cel al castităţii. Dacă oamenii nu cred în căsătorie pe viaţă, probabil că este mai bine să trăiască împreună necăsătoriţi, decat să-şi facă unul altuia jurăminte pe care nu intenţionează să le respecte. Este adevărat că dacă trăiesc împreună fără să fie căsătoriţi ei vor fi vinovaţi (înaintea creştinilor) de imoralitate sexuală. Dar o greşeală nu poate fi reparată cu o altă greşeală: lipsa de castitate nu este ameliorată dacă se adaugă sperjurul.

   Ideea că singurul motiv pentru a rămane căsătoriţi este că cei doi sunt îndrăgostiţi unul de altul nu lasă loc la a considera căsătoria un contract sau o promisiune. Dacă singurul lucru important este dragostea, atunci promisiunea nu poate adăuga nimic; şi dacă nu adaugă nimic, nu ar trebui făcută. Lucrul curios este că îndrăgostiţii înşişi, cată vreme răman cu adevărat îndrăgostiţi, ştiu mai bine lucrul acesta decat cei care vorbesc despre dragoste. Aşa cum a subliniat Chesterton, cei care sunt îndrăgostiţi au o înclinaţie naturală de a se lega prin promisiuni. Cantecele de dragoste din toată lumea sunt pline de jurăminte de statornicie eternă. Legea creştină nu impune sentimentului de dragoste ceva ce este străin de natura acelui sentiment: ea le cere îndrăgostiţilor să ia în serios ceva ce sentimentul însuşi îi impulsionează să facă.

   Şi, bineînţeles, promisiunea făcută cand sunt îndrăgostit şi tocmai pentru că sunt îndrăgostit, promisiunea de a fi credincios persoanei iubite cat timp trăiesc, mă angajează să-i fiu credincios chiar şi dacă încetez să mai fiu îndrăgostit. Promisiunea trebuie să fie făcută referindu-se la lucruri pe care le pot face, la acţiuni: nimeni nu poate promite că va continua să simtă într-un anumit fel. Am putea la fel de bine să promitem că nu vom avea niciodată dureri de cap sau că nu ne vom simţi niciodată flămanzi. Dar, poate întreba cineva, ce rost mai are să-i ţii laolaltă pe doi oameni dacă ei nu se mai iubesc? Există cateva motive sociale sănătoase: ca să asigure un cămin pentru copiii lor, să o protejeze pe femeie (care probabil că şi-a sacrificat sau şi-a ruinat propria carieră prin faptul că s-a căsătorit) ca să nu fie abandonată ori de cate ori bărbatul se plictiseşte de ea. Dar mai este încă un motiv de care eu sunt foarte sigur, deşi găsesc că este greu de explicat.

   Este greu de explicat, deoarece atat de mulţi oameni nu pot fi făcuţi să înţeleagă că în timp ce B este mai bun decat C, A poate să fie chiar mai bun decat B. Lor le place să gandească numai în termeni de bine şi rău, nu de bine, mai bine şi cel mai bine, sau rău, mai rău şi cel mai rău. Ei vor să ştie dacă tu crezi că patriotismul este un lucru bun: dacă le răspunzi că, desigur, patriotismul este mult mai bun decat egoismul individual, dar că este inferior dragostei universale şi că ar trebui întotdeauna să cedeze în faţa dragostei universale, atunci cand cele două sunt în conflict, ei cred că tu încerci să fii evaziv în răspunsul tău. Ei te întreabă ce crezi despre duel. Dacă le răspunzi că este mult mai bine să-l ierţi pe un om decat să te duelezi cu el, dar că un duel poate să fie mai bun decat o duşmănie de o viaţă întreagă, duşmănie care se dovedeşte prin eforturi secrete de „a-l pune la pămant pe celălalt”, ei se vor plange că nu le dai un răspuns clar. Sper că niciunul dintre cititori nu va face greşeala aceasta in ce priveste  ceea ce urmează să spun în continuare.

   Ceea ce noi numim „a fi îndrăgostit” este o stare înălţătoare şi, în multe privinţe, bună pentru noi. Ne ajută să devenim generoşi şi curajoşi, ne deschide ochii nu numai pentru frumuseţea persoanei iubite, ci pentru tot ce este frumos, şi subordonează (mai ales la început) sexualitatea noastră pur animalică; în sensul acesta, dragostea este marea biruitoare a poftei. Niciun om în toate minţile nu va tăgădui că a fi îndrăgostit este o stare mult mai bună decat senzualitatea de rand sau decat egocentrismul rece. Dar, aşa cum am spus anterior: „Cel mai periculos lucru pe care-l putem face este să luăm unul dintre impulsurile naturii noastre şi să facem din el lucrul pe care să-l urmărim cu orice preţ”. A fi îndrăgostit este un lucru bun, dar nu este cel mai bun lucru. Există multe lucruri mai prejos de el, dar există multe lucruri mai presus de el. Nu poţi să faci din el o bază pentru toată viaţa. Este un sentiment nobil, dar este, cu toate acestea, doar un sentiment. Nu ne putem aştepta ca vreun sentiment să aibă veşnic intensitate maximă şi nici măcar nu ne putem aştepta să dureze. Cunoaşterea poate dura, principiile pot dura, obiceiurile pot dura; dar sentimentele fluctuează. Şi, de fapt, orice ar spune oamenii, starea de „îndrăgostire” de obicei nu durează mult.

   Dacă expresia cu care se încheie poveştile, „Şi au trăit împreună fericiţi toată viaţa”, este luată în sensul: „în următorii cincizeci de ani ei au simţit aceeaşi dragoste ca şi în ziua cand s-au căsătorit”, atunci afirmaţia spune ceva ce probabil nu a fost adevărat niciodată şi ceva ce nici nu poate fi adevărat. Cine ar putea suporta să trăiască în starea aceea de exaltare măcar cinci ani? Ce s-ar întampla cu slujba ta, cu pofta ta de mancare, cu somnul tău, cu prieteniile tale? Desigur, cand încetezi să fii „îndrăgostit”, nu înseamnă că încetezi să iubeşti. Dragostea, în acest al doilea sens— spre deosebire de „a fi îndrăgostit” — nu este doar un sentiment. Este o unitate profundă, menţinută prin voinţă şi întărită în mod deliberat prin obicei; întărită (în familiile creştine) prin graţia pe care amandoi partenerii o cer şi o primesc de la Dumnezeu. Ei pot avea această dragoste unul pentru altul chiar şi atunci cand nu le place unul de celălalt, la fel cum te iubeşti pe tine însuţi chiar şi atunci cand nu îţi place de tine. Ei pot păstra această dragoste chiar şi atunci cand, dacă şi-ar permite, le-ar fi mai uşor să se „îndrăgostească” de altcineva. Faptul că au fost „îndrăgostiţi” i-a determinat mai întai să-şi promită fidelitate: această dragoste mai potolită le permite să-şi respecte promisiunea. Maşinăria familiei funcţionează tocmai cu această dragoste: „îndrăgostirea” a fost explozia care a pornit motorul.

   Dacă nu sunteţi de acord cu mine, probabil că veţi spune: „El nu ştie nimic despre această problemă; el nu este căsătorit”. Se prea poate să aveţi dreptate. Dar înainte de a spune acest lucru, aveţi grijă să mă judecaţi prin prisma a ceea ce cunoaşteţi din experienţa proprie şi din observarea vieţii prietenilor voştri, nu pe baza ideilor pe care le-aţi căpătat din romane şi din filme. Lucrul acesta nu este aşa de simplu cum cred unii. Experienţa noastră este colorată de romane, piese de teatru şi filme, şi este nevoie de răbdare şi de pricepere să separi lucrurile pe care le-ai învăţat cu adevărat din experienţa vieţii.

   Oamenii îşi fac impresia, din cărţi, că dacă te-ai căsătorit cu persoana potrivită, te poţi aştepta „să fii îndrăgostit” pentru totdeauna. In consecinţă, cand descoperă că nu sunt „îndrăgostiţi”, ei cred că aceasta dovedeşte că au făcut o greşeală şi că au dreptul să facă o schimbare — fără să-şi dea seama că, după ce au făcut schimbarea, strălucirea noii dragoste va dispare la fel cum s-a stins cea veche. În acest compartiment al vieţii, ca şi în celelalte, exaltarea vine la început şi nu durează. Emoţia pe care o simte un băiat cînd l-a captivat pentru prima oară ideea zborului nu va continua neschimbată cand intră în Aviaţia Militară şi începe cu adevărat să înveţe să zboare. Emoţia pe care o simţi cand vezi pentru prima oară un loc minunat se stinge atunci cand te muţi şi locuieşti în locul acela. Oare înseamnă aceasta că ar fi fost mai bine să nu înveţi să zbori sau să nu locuieşti într-un loc minunat? Nicidecum. În amandouă cazurile, dacă ne realizăm dorinţele, stingerea primei emoţii va fi compensată de un interes mai potolit şi de mai lungă durată. Ba mai mult (şi îmi este greu să găsesc cuvinte care să arate cat de important cred eu că este lucrul acesta), numai oamenii care sunt gata să accepte pierderea exaltării de început şi să se preocupe de aspectul mai sobru, sunt oamenii care vor găsi probabil o nouă exaltare într-o direcţie cu totul diferită. Tanărul care a învăţat să zboare şi a devenit un pilot bun va descoperi dintr-o dată muzica; omul care s-a stabilit într-un loc minunat va descoperi grădinăritul.

   Eu cred că aceasta este o mică parte din ce a vrut să spună Hristos cînd a afirmat că un lucru nu poate trăi cu adevărat decat dacă moare mai întîi. Nu este deloc bine să încerci să păstrezi o exaltare: este cel mai rău lucru pe care-l poţi face. Lasă exaltarea să treacă — las-o să moară — prin perioada aceea de moarte poţi trece la un interes mai liniştit şi la fericirea care urmează — atunci vei descoperi că trăieşti într-o lume care îţi oferă în permanenţă noi emoţii. Dar dacă încerci să-ţi faci din exaltări un obicei şi dacă încerci să le prelungeşti în mod artificial, acestea vor slăbi şi se vor împuţina, iar tu vei fi pentru tot restul vieţii un om îmbătranit, plictisit şi deziluzionat. Deoarece atat de puţini oameni înţeleg lucrul acesta, întalneşti bărbaţi şi femei de varstă mijlocie trăncănind despre tinereţea lor pierdută, la o varstă cand pretutindeni în jurul lor ar trebui să vadă noi orizonturi şi noi uşi deschise. Este mult mai amuzant să înveţi să înoţi decat să încerci la nesfârşit (şi fără rost) să capturezi din nou sentimentul pe care l-ai avut cand, copil fiind, te-ai bălăcit pentru prima oară în apă.

   O altă idee pe care ne-o formăm din romane şi piese de teatru este că „îndrăgostirea” este un lucru irezistibil; ceva ce se petrece numai o singură dată, ca pojarul. Şi pentru că ei cred aceasta, unii oameni căsătoriţi aruncă prosopul şi abandonează lupta cand descoperă că sunt atraşi către o nouă cunoştinţă. Eu sunt înclinat să cred că aceste pasiuni irezistibile sunt mult mai rare în viaţa reală decat în romane, mai ales la adulţi. Cînd întalnim o persoană frumoasă, inteligentă şi simpatică, bineînţeles că ar trebui, într-un sens, să admirăm şi să iubim aceste calităţi. Dar oare nu depinde în foarte mare măsură de noi dacă această dragoste se transformă sau nu în ceea ce noi numim „îndrăgostire”? Nu încape îndoială că dacă minţile noastre sunt pline de romane, de piese de teatru şi de cantece sentimentale, iar trupurile noastre sunt pline de alcool, vom transforma orice dragoste pe care o simţim în „îndrăgostire”: la fel cum, dacă ai un şanţ lîngă cărare, toată apa de ploaie se va aduna în şanţ, sau dacă porţi ochelari albaştri, toate lucrurile îţi vor aparea albastre. Dar vina ar fi a noastră.

   Înainte de a părăsi problema divorţului, aş vrea să fac distincţie între două lucruri care sunt confundate deseori. Concepţia creştină despre căsătorie este un lucru; celălalt lucru este o problemă cu totul diferită — în ce măsură creştinii, dacă sunt alegători sau membri ai Parlamentului, ar trebui să încerce să impună concepţiile lor despre căsătorie restului comunităţii, prin înglobarea lor în legi despre divorţ? Se pare că mulţi oameni consideră că dacă tu însuţi eşti creştin, ar trebui să încerci să faci ca divorţul să fie dificil pentru toată lumea. Eu nu cred că ei au dreptate. Eu unul ştiu că aş fi foarte supărat dacă mahomedanii ar încerca să ne împiedice pe noi ceilalţi să bem vin. Părerea mea personală este că Bisericile ar trebui să recunoască deschis că majoritatea oamenilor nu sunt creştini şi că, în consecinţă, nu ne putem aştepta ca ei să trăiască vieţi de creştini. Ar trebui să existe două feluri distincte de căsătorie: unul guvernat de stat, cu legi impuse tuturor cetăţenilor, iar celălalt guvernat de Biserică, cu legi impuse de Biserică tuturor membrilor ei. Distincţia ar trebui să fie atat de netă, încat orice om să poată vedea care oameni sunt căsătoriţi în sens creştin şi care nu sunt.

   Este suficient cat am spus cu privire la doctrina creştină despre permanenţa căsătoriei. Mai rămane de discutat un lucru care este şi mai neagreat. Femeile creştine promit să asculte de soţii lor. In căsnicia creştină se spune că bărbatul este „capul”. Se ridică două întrebări evidente aici. (1) La urma urmei, de ce este nevoie de „cap” — de ce să nu fie egalitate? (2) De ce să fie bărbatul „capul”?

   1) Necesitatea unui „cap” decurge din ideea că familia este permanentă. Desigur, cată vreme bărbatul şi femeia sunt de acord, nu se pune problema cine este „capul”, şi noi putem spera că aceasta va fi starea normală a lucrurilor într-o familie creştină. Dar ce trebuie să faci cand apare un dezacord serios? Parlamentările s-au terminat, desigur; dar sa presupun că ei au discutat şi că nu au reuşit să ajungă la un acord. Ce trebuie să facă atunci? Ei nu pot decide cu majoritate de voturi, pentru că într-un consiliu cu numai doi membri nu poate exista majoritate. Este clar că nu poate să se întample decat unul din două lucruri: fie să se separe şi fiecare să meargă pe drumul lui, fie unul dintre ei să aibă votul decisiv. Dacă familia este permanentă, în ultimă instanţă unul dintre soţi trebuie să aibă puterea să decidă în problemele referitoare la familie. Nu poate exista o asociere permanentă fără o constituţie.

   2) Dacă trebuie să fie un „cap”, de ce să fie bărbatul? Ei bine, în primul rand, există vreo dorinţă foarte serioasă ca să fie femeia? După cum am spus, eu însumi nu sunt căsătorit, dar din cate ştiu, chiar şi o femeie care vrea să fie „capul” familiei ei nu admiră de obicei aceeaşi stare de lucruri cand o vede la vecini. Este mult mai probabil că ea va spune: „Sărmanul domn X! Nu pot înţelege de ce îi permite femeii aceleia îngrozitoare să se poarte cu el ca un zbir”. Nu cred că ea se simte foarte flatată cand cineva îi aduce aminte de faptul că ea este „capul” familiei ei. Trebuie să fie ceva nefiresc în situaţiile în care femeile îi conduc pe bărbaţi, deoarece femeile însele sunt pe jumătate ruşinate de lucrul acesta şi îi dispreţuiesc pe bărbaţii pe care îi conduc.

   Dar mai este încă un motiv; şi în privinţa aceasta pot vorbi mai bine ca burlac, deoarece este un motiv pe care-l vezi mai bine din afară decat dinăuntru. Relaţiile familiei cu lumea din afară — ceea ce am putea numi politica ei externă — trebuie să depindă în ultimă instanţă de bărbat, deoarece el ar trebui să fie întotdeauna, şi de obicei este, mult mai drept cu cei din afară. O femeie luptă în primul rand pentru copiii ei şi pentru soţul ei împotriva restului lumii. Este aproape firesc să existe un conflict între interesele lumii şi interesele ei. Femeia este păzitorul special al intereselor familiei. Funcţia bărbatului este să aibă grijă ca această preferinţă naturală a femeii să nu capete curs. El are ultimul cuvant, pentru a-i proteja pe ceilalţi oameni de patriotismul familial intens al soţiei sale. Dacă aveţi îndoieli în privinţa aceasta, permiteţi-mi să vă pun o întrebare simplă. Dacă cainele vostru l-a muşcat pe copilul vecinilor, sau dacă copilul vostru l-a bătut pe cainele vecinilor, cu cine aţi prefera să aveţi de-a face: cu stăpanul sau cu stăpana casei? Dacă sunteţi o femeie căsătorită, permiteţi-mi să vă întreb ceva. Oricat de mult v-aţi admira soţul, oare nu veţi spune că principala lui slăbiciune este că nu apără aşa de viguros cum aţi vrea drepturile lui şi ale familiei în faţa vecinilor? Că este un împăciuitor?

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV