LONews / Pr. Daniel Ivan

(19) C.S. Lewis – Crestinism pur si simplu / DRAGOSTEA

08-12-2011 11:07:59

CARTEA III

DRAGOSTEA

   Am spus într-un capitol anterior că sunt patru virtuţi „cardinale” şi trei virtuţi „teologice”. Cele trei virtuţi teologice sunt credinţa, nădejdea şi dragostea. Ne vom ocupa de credinţă în ultimele două capitole. În capitolul 7 ne-am ocupat în parte de dragoste, dar acolo ne-am concentrat asupra acelei părţi ale dragostei care este numită iertare. Aş vrea acum să spun mai multe lucruri -  mai întai, cu privire la înţelesul cuvantului. Cuvantul folosit original de teologi a fost „caritate”, care acum a ajuns să însemne doar ceea ce numim „binefacere” — adică, a le dărui săracilor. La început, cuvantul a avut un sens mult mai larg. (Puteţi înţelege cum a ajuns să aibă sensul modern. Dacă un om are „caritate”, dărnicia faţă de săraci este unul dintre cele mai vizibile lucruri pe care le face, şi oamenii au ajuns să vorbească de parcă acesta ar fi singurul înţeles al carităţii. La fel s-a întamplat şi cu cuvantul „rimă” — care este cel mai evident lucru legat de poezie; în final, oamenii au ajuns să înţeleagă prin „poezie” doar rimă şi nimic mai mult.)

   Caritate înseamnă „Dragoste, în sensul creştin”. Dar dragostea, în sensul creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinţei; este acea stare a voinţei pe care o avem în mod natural, fata de noi insine, şi pe care trebuie să învăţăm să o avem şi faţă de ceilalţi.

   În capitolul despre iertare am arătat că dragostea noastră pentru noi înşine nu înseamnă că ne place de noi înşine. Înseamnă doar că ne dorim binele. În acelaşi sens, dragostea creştină (sau caritatea) pentru aproapele nostru este un lucru complet diferit de afecţiune. Nouă „ne place” sau „avem afecţiune” pentru unii oameni, iar pentru alţii nu avem afecţiune. Este important să înţelegem că această „afecţiune” naturală nu este nici păcat şi nici virtute, după cum faptul că îţi place sau nu o mancare nu este un păcat sau o virtute. Este doar un fapt. Desigur, ceea ce facem cu această atitudine poate fi un lucru păcătos sau virtuos.

   Afecţiunea naturală pentru anumiţi oameni face să ne fie mai uşor să fim „caritabili” faţă de ei. Prin urmare, este datoria noastră normală să încurajăm afecţiunile noastre — să „ne placă” de oameni pe cat posibil (la fel cum este de datoria noastră să ne încurajăm să ne placă exerciţiul fizic sau mancarea sănătoasă) — nu pentru că această atitudine în sine este virtutea dragostei, ci pentru că o ajută. Pe de altă parte, este de asemenea necesar să fim foarte atenţi ca nu cumva afecţiunea noastră faţă de o persoană să ne facă necaritabili sau chiar nedrepţi faţă de alţii. Sunt cazuri cand faptul că ne place de o anumită persoană este în conflict cu dragostea noastră faţă de acea persoană. De exemplu, o mamă care-şi iubeşte la nebunie copilul poate fi tentată de afecţiunea ei naturală să-l „răsfeţe”; adică, să-şi satisfacă propriile impulsuri afective primejduind adevărata fericire de mai tarziu a copilului.

   Dar, cu toate că această simpatie naturală ar trebui să fie încurajată în mod normal, ar fi foarte greşit să credem că pentru a deveni caritabili trebuie să încercăm să producem sentimente de afecţiune. Unii oameni au un temperament „rece”; acesta poate fi un dezavantaj pentru ei, dar nu este un păcat, după cum nu este păcat să ai indigestie; faptul acesta nu le taie posibilitatea de a învăţa dragostea şi nici nu-i scuteşte sa o aplice. Regula este extrem de simplă pentru toţi. Nu vă irosiţi timpul întrebandu-vă dacă-l „iubiţi” pe aproapele vostru; acţionaţi ca şi cum l-aţi iubi. De îndată ce facem aceasta, noi descoperim unul dintre marile secrete. Cand te comporţi ca şi cum ai iubi pe cineva, vei ajunge să-l iubeşti într-adevăr. Dacă răneşti pe cineva de care nu-ţi place, vei descoperi că-ţi displace şi mai mult. Dacă îi faci un bine, vei descoperi că-l displaci mai puţin. Există, este adevărat, o excepţie. Dacă îi faci un bine, nu pentru a face pe placul lui Dumnezeu şi pentru a asculta de legea dragostei, ci ca să-i arăţi cat de iertător eşti tu şi ca să-i creezi obligaţii faţă de tine, pentru ca apoi să stai şi să aştepţi să vezi „recunoştinţa” lui, probabil că vei fi dezamăgit. (Oamenii nu sunt proşti: ei depistează foarte repede ceva ce este făcut pentru a impresiona sau pentru a-ţi da aere de superioritate.) Dar ori de cate ori facem un bine cuiva doar pentru că este om ca şi noi, făcut de Dumnezeu (ca şi noi), dorindu-i binele aşa cum dorim binele nostru, învăţăm să-l iubim ceva mai mult sau, cel puţin, ne va displace mai puţin.

   În consecinţă, deşi dragostea creştină pare să fie un lucru foarte rece pentru oamenii ale căror capete sunt pline de sentimentalism, şi deşi ea este distinctă de afecţiune, totuşi ea duce la afecţiune. Diferenţa între un creştin şi un om lumesc este că omul lumesc are numai afecţiuni sau „simpatii”, iar creştinul are numai „caritate” („dragoste”). Omul lumesc îi tratează frumos pe anumiţi oameni pentru că „îi place” de ei; creştinul, încercand să trateze frumos pe oricine, descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai mult — inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina la început că i-ar putea simpatiza.

   Aceeaşi lege spirituală acţionează în mod îngrozitor în direcţie opusă. Nemţii, poate, i-au maltratat la început pe evrei pentru că i-au urat; după aceea i-au urat şi mai mult pentru că îi maltrataseră. Cu cat eşti mai crud, cu atat vei ura mai mult; şi cu cat urăşti mai mult, cu atat vei deveni mai crud — intri într-un cerc vicios care nu se sfarşeşte niciodată.

   Binele şi răul cresc cu dobandă. Acesta este motivul pentru care deciziile mărunte pe care noi le luăm în fiecare zi au o importanţă infinită. Cel mai mic bine pe care-l poţi face astăzi înseamnă capturarea unui punct strategic din care, peste cateva luni, s-ar putea să înaintezi spre victorii pe care nu le-ai visat nicicand. Complacerea, aparent obişnuită, în pofte sau manie, poate însemna pierderea unei culmi sau a unei căi ferate sau a unui cap de pod, de unde duşmanul poate lansa atacuri care altfel ar fi imposibile.

   Unii scriitori folosesc cuvantul caritate nu numai pentru a descrie dragostea creştină dintre oameni, ci şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi dragostea oamenilor pentru Dumnezeu. In ceea ce priveşte al doilea aspect dintre acestea două, oamenii îşi fac deseori probleme. Li se spune că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu. Ei nu pot descoperi un asemenea sentiment înăuntrul lor. Ce ar trebui să facă? Răspunsul este acelaşi ca şi mai înainte. Purtaţi-vă ca şi cum L-aţi iubi pe Dumnezeu. Nu încercaţi să fabricaţi sentimente. Puneţi-vă întrebarea: „Dacă aş fi sigur că-L iubesc pe Dumnezeu, ce aş face?” Cand aţi găsit răspunsul, faceţi tocmai lucrul acela.

   În general, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este un subiect mult mai clar decat dragostea noastră pentru El. Nimeni nu poate avea întotdeauna sentimente pioase: şi chiar dacă ar putea, sentimentele nu sunt lucrul cel mai important pe care-l vrea Dumnezeu. Dragostea creştină, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de oameni, este o chestiune de voinţă. Dacă încercăm să facem voia Lui, noi împlinim porunca: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău”. El ne va da sentimente de dragoste dacă găseşte cu cale. Noi nu le putem crea şi nu trebuie să pretindem că sunt un drept al nostru. Lucrul cel mai important care trebuie ţinut minte este că, deşi sentimentele noastre fluctuează, dragostea Lui pentru noi nu fluctuează. Ea nu este micşorată de păcatele noastre sau de indiferenţa noastră; tocmai de aceea este neabătută în hotărarea ei de a ne vindeca de acele păcate, oricat ne-ar costa pe noi şi oricat L-ar costa pe El.

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV