LONews / Pr. Daniel Ivan

C.S. Lewis – (21) Crestinism pur si simplu / CREDINTA

08-12-2011 11:04:33

CARTEA III

CREDINŢA 1

   Trebuie să vorbesc în capitolul acesta despre ceea ce creştinii numesc credinţă. În general vorbind, cuvantul credinţă poate să fie folosit de creştini în două sensuri sau la două nivele diferite şi de aceea le voi aborda pe rand. In primul sens înseamnă pur şi simplu crez — a accepta sau a considera adevărate doctrinele Creştinismului. Lucrul acesta este destul de simplu. Dar ceea ce îi nedumereşte pe oameni — sau, cel puţin, ceea ce m-a nedumerit pe mine — este faptul că creştinii privesc credinţa în sensul acesta ca pe o virtute. M-am întrebat cum este posibil să fie o virtute — ce este moral sau imoral, în a crede sau a nu crede un set de afirmaţii? Este evident, îmi spuneam eu, că orice om întreg la minte acceptă sau respinge o afirmaţie nu pentru că vrea sau nu, ci pentru că dovezile i se par veritabile sau nu. Dacă el ar greşi privind corectitudinea dovezilor, aceasta nu ar însemna că el este un om rău, ci doar că nu este prea deştept. Iar dacă el ar crede că dovezile sunt inadecvate şi cu toate acestea şi-ar impune să creadă ceva, în ciuda dovezilor, lucrul acesta ar fi pur şi simplu stupid.

   Ei bine, continui să am această părere. Dar iată ce nu am înţeles atunci — şi ce mulţi alţi oameni încă nu pot înţelege. Eu am presupus că dacă mintea omenească acceptă la un moment dat un lucru ca fiind adevărat, va continua în mod automat să-l socotească adevărat, pană cand apare vreun motiv serios pentru reconsiderare. De fapt, eu am presupus că mintea omenească este guvernată în întregime de raţiune. Dar lucrurile nu stau aşa. De exemplu, raţiunea mea este convinsă cu desăvarşire de dovezi veritabile că anestezicele nu mă asfixiază şi că nişte chirurgi bine pregătiţi nu încep operaţia decat după ce pacientul este inconştient. Dar aceasta nu schimbă faptul că atunci cand ei mă pun pe masă şi îmi pun pe faţă masca lor oribilă, o panică copilărească se declanşează înăuntrul meu. Incep să mă gandesc că mă voi asfixia şi mi-e teamă că ei vor începe să mă taie înainte de a fi anesteziat complet. Cu alte cuvinte, îmi pierd credinţa în anestezice. Nu raţiunea este cea care îmi fură credinţa: dimpotrivă, credinţa mea este bazată pe raţiune. Imaginaţia şi emoţiile sunt cele care îmi fură credinţa. Bătălia este dată între credinţă şi raţiune, de o parte, şi emoţii şi imaginaţie, de cealaltă parte.

   Dacă vă gîndiţi bine, veţi găsi zeci de situaţii ca aceasta. Un bărbat ştie, pe baza unor dovezi foarte solide, că o fată frumoasă pe care o cunoaşte este o mincinoasă, că nu poate păstra un secret şi că nu ar trebui să aibă încredere în ea; dar cand este singur cu ea, mintea lui pierde credinţa în fărama aceea de informaţie şi începe să se gandească: „Poate că va fi altfel de data asta”, şi iarăşi se face de ras şi îi spune ceva ce nu ar fi trebuit să-i spună. Simţurile şi emoţiile lui au nimicit credinţa în ceea ce ştia de fapt că este adevărat. Sau luaţi, dacă vreţi, cazul unui băiat care învaţă să înoate. Raţiunea lui ştie perfect de bine că un corp omenesc nesprijinit nu se scufundă neapărat în apă: el a văzut zeci de oameni care plutesc şi care înoată. Dar întreaga problemă este dacă el va putea continua să creadă lucrul acesta atunci cand instructorul lui îşi va retrage mainile şi îl va lăsa fără sprijin în apă — sau dacă va înceta să creadă, dacă va fi cuprins de frică şi se va scufunda.

   Exact acelaşi lucru se petrece cu Creştinismul. Eu nu îi cer nimănui să accepte Creştinismul, dacă raţiunea lui îi spune că cea mai mare parte a dovezilor sunt împotriva lui. Nu acesta este punctul în care intră în joc credinţa. Dar să presupunem că raţiunea lui a decis deja că majoritatea dovezilor sunt în favoarea Creştinismului. Vă pot spune prin ce va trece omul acela în următoarele cateva săptămani. Va veni un moment cand va primi o veste rea, cand va fi în necaz sau cand va fi în mijlocul mai multor oameni care nu cred şi, dintr-o dată, emoţiile lui se vor ridica şi vor porni un fel de război fulger împotriva credinţei lui. Sau va veni un moment în care va dori o femeie, cand va vrea să spună o minciună, cînd se va simţi foarte mulţumit de sine, cand va avea un prilej să caştige mai mulţi bani într-un mod care nu este tocmai cinstit: va veni un moment în care lui i-ar fi foarte convenabil dacă Creştinismul nu ar fi adevărat. Şi iarăşi dorinţele şi emoţiile lui vor fi acelea care vor declanşa războiul fulger. Nu mă refer la momente în care apar noi dovezi veritabile împotriva Creştinismului. Acestea trebuie să fie examinate şi este o cu totul alta problemă. Acum vorbesc despre momentele cand o simplă emoţie se ridică împotriva credinţei.

   În sensul în care am folosit aici cuvantul, credinţa este arta de a rămane langă lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat candva, de a fi statornic în ciuda emoţiilor schimbătoare, pentru că emoţiile se vor schimba, indiferent care motive sunt acceptate de ratiune. Ştiu lucrul acesta din experienţă. Acum cand sunt creştin, am uneori stări sufleteşti cand tot Creştinismul pare foarte improbabil: dar cand am fost ateu am avut stări sufleteşti în care Creştinismul părea extraordinar de probabil. Răzvrătirea emoţiilor împotriva eului tău real vor veni în orice caz. Acesta este motivul pentru care credinţa este o asemenea virtute necesară: dacă nu înveţi să îţi controlezi stările sufleteşti cand „ies din linie”, nu vei putea fi un creştin veritabil şi nici măcar un ateu veritabil, ci doar o făptură care fluctuează, ale cărei crezuri depind în realitate de starea vremii sau de starea digestiei sale. În consecinţă, trebuie să facem exerciţii de antrenament în dezvoltarea deprinderii noastre de a crede.

   Primul pas este recunoaşterea faptului că stările tale sufleteşti se schimbă. Următorul este să te asiguri că, dacă ai acceptat candva Creştinismul, doctrinele lui principale trebuie să fie aduse în fiecare zi, pentru un timp oarecare, înaintea gandirii tale conştiente. Acesta este motivul pentru care sunt atat de importante pentru viaţa creştină rugăciunile zilnice, citirea zilnică a Bibliei şi mersul la Biserică. Noi trebuie să ne aducem permanent aminte ce credem. Nici această credinţă şi nici alta nu vor rămane în mod automat vii în minte. Ele trebuie să fie hrănite. De fapt, dacă ai examina o sută de oameni care şi-au pierdut credinţa în Creştinism, mă întreb caţi dintre aceştia au renunţat la Creştinism din motive raţionale, fiind convinşi raţional de neadevărul acestuia? Oare nu au alunecat încet cei mai mulţi dintre ei?

   Trebuie acum să mă întorc la al doilea sens al credinţei, la sensul mai înalt: şi acesta este cel mai dificil lucru pe care l-am abordat vreodată. Aş vrea să-l abordez întorcandu-mă la subiectul umilinţei. Vă aduceţi aminte că am spus că primul pas către umilinţă este să-ţi dai seama că eşti mandru. Vreau să adaug acum că următorul pas este să încerci cu seriozitate să pui în practică virtuţile creştine. O săptămană nu este de ajuns. Lucrurile merg adesea snur în prima săptămînă. Incearcă şase săptămani. In intervalul acela s-ar putea să fi căzut înapoi la punctul de unde ai pornit sau chiar mai jos, dar vei fi descoperit cateva adevăruri importante despre tine însuţi. Niciun om nu ştie cat este de rău decat atunci cand a încercat din răsputeri să fie bun.

   O idee ridicolă vehiculată în prezent este aceea că oamenii buni nu ştiu ce înseamnă să fii ispitit. Aceasta este o minciună evidentă. Numai aceia care încearcă să se împotrivească ispitei ştiu cat de puternică este aceasta. La urma urmei, afli care este puterea armatei germane dacă lupţi împotriva ei, nu dacă te predai şi capitulezi. Afli care este tăria vantului dacă încerci să mergi împotriva lui, nu dacă te aşezi. Un om care cedează în faţa unei ispite după cinci minute nu ştie cat de intensă ar fi fost aceasta peste o oră. Acesta este motivul pentru care, într-un sens, oamenii răi ştiu foarte puţine despre răutate. Ei au trăit la adăpost, prin faptul că au cedat întotdeauna. Noi nu vom descoperi niciodată tăria impulsului rău dinăuntrul nostru decat atunci cand vom încerca să luptăm împotriva lui: Hristos, pentru că El a fost singurul om care nu a cedat niciodată în faţa ispitei, este de asemenea singurul om care cunoaşte pe deplin ce înseamnă să fii ispitit — singurul care cunoaşte realitatea completă. Foarte bine. Principalul lucru pe care-l învăţăm dintr-o încercare serioasă de a pune în aplicare virtuţile creştine este că falimentăm. Dacă a crezut cineva că Dumnezeu ne pune la un fel de examen, şi că noi am putea primi note bune dacă le-am merita, sa-si spulbere aceasta idee. Dacă a crezut cineva că poţi face un fel de targ — că noi am putea să respectăm partea noastră de contract şi să-L facem astfel dator pe Dumnezeu să o respecte pe a Lui, aşa cum este drept — ideea aceasta trebuie spulberată.

   Cred că orice om care are o credinţă în Dumnezeu, are în minte ideea examenului sau a targului, pană cand devine creştin. Primul rezultat al Creştinismului real este că spulberă ideea aceasta. Cand văd că este spulberată, unii oameni cred că aceasta înseamnă că Creştinismul este falimentar şi îl abandonează. Se pare că ei îşi închipuie că Dumnezeu este foarte naiv! De fapt, desigur, El ştie totul despre aceasta. Unul dintre lucrurile pe care Creştinismul are menirea să le facă este să spulbere ideea aceasta. Dumnezeu a aşteptat momentul în care vei descoperi că este imposibil să ajungi să meriţi o notă de trecere la examen sau să poţi să-L faci pe El să-ţi datoreze ceva.

   După aceea urmează o altă descoperire. Orice înzestrare pe care o ai, puterea ta de a gandi sau de a-ţi mişca mainile şi picioarele, îţi este dată de Dumnezeu. Dacă ţi-ai dedica fiecare moment din viaţă în exclusivitate pentru a-L sluji pe El, nu ai putea să-I dai nimic care, într-un sens, să nu fi fost deja al Lui. Am să-ţi spun cum stau lucrurile cand noi vorbim despre a face ceva pentru Dumnezeu sau despre a-I dărui ceva lui Dumnezeu. Este ca şi cum un copil mic s-ar duce la tatăl lui şi i-ar spune: „Tăticule, dă-mi douăzeci de lei ca să-ţi cumpăr un cadou de ziua ta”. Desigur, tatăl îi dă banii şi este plăcut impresionat de cadoul copilului. Totul este foarte bine şi foarte frumos, dar numai un idiot ar crede că tatăl este îndatorat cu douăzeci de lei în această tranzacţie. După ce omul a făcut aceste două descoperiri, Dumnezeu poate lucra cu adevărat în el. Abia atunci începe adevărata viaţă. Omul este treaz de acum. Acum putem trece să vorbim despre credinţă în al doilea sens.

CARTEA III

CREDINŢA 2

   Aş vrea să încep prin a spune ceva la care să ia aminte fiecare. Iată ce: Dacă acest capitol nu înseamnă nimic pentru tine, dacă ţi se pare că încearcă să răspundă la întrebări pe care nu ţi le-ai pus niciodată, nici nu-l citi. Nu te deranja. În Creştinism există anumite lucruri care pot fi înţelese din afară, înainte de a deveni creştin. Dar sunt multe lucruri care nu pot fi înţelese decat după ce ai parcurs o distanţă oarecare pe calea creştină. Aceste lucruri sunt pur practice, deşi nu par să fie. Ele sunt îndrumări privind abordarea anumitor încrucişări de drumuri şi obstacole în călătorie, şi ele nu par să aibă sens decat atunci cand omul a ajuns în acele situaţii. Ori de cate ori găseşti în scrierile creştine afirmaţii cărora nu le vezi sensul, nu-ţi face probleme. Lasă-le în pace. Va veni o zi, poate peste caţiva ani, cand vei înţelege dintr-o dată sensul afirmaţiei. Dacă l-am putea înţelege acum, probabil că ne-ar face doar rău.

   Desigur, toate aceste lucruri pledează împotriva mea. Lucrul pe care voi încerca să-l explic în acest capitol poate să mă depăşească. S-ar putea să cred că am ajuns undeva, cand de fapt eu încă nu am ajuns. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să le cer creştinilor învăţaţi să mă urmărească cu atenţie şi să-mi spună dacă greşesc; pe ceilalţi îi sfătuiesc să ia cu rezerve ceea ce le spun — ca pe ceva ce le este oferit, pentru că s-ar putea să le fie de ajutor, nu pentru că sunt sigur că am dreptate.

   Încerc să vorbesc despre credinţă în al doilea sens al cuvantului, sensul mai înalt. Am spus în capitolul precedent că problema credinţei în acest sens se pune după ce un om a încercat cat a putut mai bine să aplice în viaţă virtuţile creştine şi a văzut că eşuează, după ce a descoperit că şi ceea ce l-ar putea da înapoi lui Dumnezeu Îi aparţinea deja lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el îşi descoperă falimentul. Iarăşi, ceea ce-L interesează pe Dumnezeu nu sunt doar acţiunile noastre. Ceea ce-L interesează pe El este ca noi să fim creaturi de o anumită calitate — să fim aşa cum ne-a vrut El — creaturi aflate într-un anumit raport cu El. Nu adaug: „şi aflate într-un anumit raport unul cu altul”, deoarece lucrul acesta este inclus: dacă eşti într-o relaţie bună cu El, în mod inevitabil vei fi într-o relaţie bună şi cu semenii tăi, la fel cum dacă toate spiţele unei roţi sunt potrivite bine în butuc şi în obadă este cert că vor fi în poziţie corectă una faţă de cealaltă. Cată vreme omul se gandeşte la Dumnezeu ca la un examinator care i-a dat să scrie o anumită lucrare scrisă sau se gandeşte la El ca la partea opusă într-un contract oarecare — cată vreme se gîndeşte la pretenţii şi revendicări între sine şi Dumnezeu — încă nu este în relaţie bună cu El. El înţelege greşit ce este el şi ce este Dumnezeu. Şi nu poate intra într-o relaţie corectă cu Dumnezeu pană cand nu a descoperit realitatea propriului său faliment.

   Cand spun „a descoperit”, eu mă refer realmente la o descoperire, nu doar să repeţi un lucru ca un papagal. Bineînţeles că orice copil, dacă i se dă un anumit gen de educaţie religioasă, va învăţa curand să spună că noi nu putem să-I oferim lui Dumnezeu ceva care să nu fie deja al Lui şi că noi descoperim că nu reuşim nici măcar să-I oferim un lucru fără să reţinem ceva şi pentru noi. Cand vorbesc despre o descoperire reală, mă refer la faptul de a descoperi realmente, din experienţă proprie, că lucrul acesta este adevărat.

   În sensul acesta, noi nu putem descoperi eşecul nostru de a împlini legea lui Dumnezeu, decat dacă încercăm din răsputeri (şi chiar şi atunci falimentăm). Dacă nu încercăm cu adevărat, orice am spune, vom avea totdeauna în minte ideea că dacă am încerca mai tare am putea reuşi să fim cu desăvîrşire buni. Astfel, într-un anumit sens, calea de întoarcere la Dumnezeu este calea efortului moral, calea încercării din răsputeri. Dar, într-un alt sens, tocmai lipsa încercarii este cea care ne aduce acasă. Toate încercările duc la un moment vital cand te întorci spre Dumnezeu şi-I spui: „Tu trebuie să faci aceasta. Eu nu pot”. Vă implor, nu începeţi să vă întrebaţi singuri: „Am ajuns oare la momentul acela?” Nu vă opriţi ca să începeţi să vă cercetaţi gandurile să vedeţi dacă vine momentul acela. Faptul acesta îl pune pe om pe un drum greşit. Cand în viaţa noastră se petrec lucrurile cele mai importante, în momentul acela adeseori noi nu ştim ce se petrece.

   Un om nu-şi spune de obicei: „Grozav. Cresc!” Numai cand se uită în urmă, îşi dă seama că s-a întamplat ceva şi recunoaşte că faptul acela este ceea ce oamenii numesc „creştere”. Poţi vedea faptul acesta chiar şi în lucruri simple. Este foarte probabil că un om care începe să se concentreze să vadă dacă va adormi, va rămane treaz. In acelaşi fel, lucrul despre care vorbesc acum poate să nu se petreacă la toată lumea într-o sclipire de moment — ca şi în cazul Sf. Pavel sau al lui Bunyan: se poate să fie atat de treptat încat nimeni să nu poată indica o anumită oră sau un anumit an. Ceea ce are importanţă este natura schimbării în sine, nu ce simţim noi în timp ce schimbarea are loc. Este schimbarea de la a fi încrezători în propriile noastre eforturi la o stare în care untem disperaţi după ce am încercat să facem ceva noi înşine şi lăsăm totul în seama lui Dumnezeu.

   Îmi dau seama că aceste cuvinte, „Să lăsăm în seama lui Dumnezeu”, pot fi înţelese greşit, dar pentru moment ele trebuie să rămană aşa. Sensul în care un creştin lasă ceva în seama lui Dumnezeu este că el îşi pune toată încrederea în Hristos: se încrede în faptul că Iisus Hristos va împărtăşi cu el într-un fel oarecare ascultarea umană perfectă pe care a împlinit-o de la naştere pînă la răstignire: că Hristos îl va face pe om tot mai asemănător cu Sine şi, într-un sens, va scoate un bine din deficienţele lui, în limbaj creştin, El ne va face părtaşi calităţii sale de Fiu, ne va face asemănători cu Sine, „Fii ai lui Dumnezeu”.

   In „Cartea a IV-a” voi încerca să analizez în mai mare detaliu înţelesul acestor cuvinte. Dacă vreţi, puteţi spune că Iisus Hristos ne oferă ceva pentru nimic: El ne oferă chiar totul pentru nimic, într-un sens, întreaga viaţă creştină constă din acceptarea acestei oferte remarcabile. Dar dificultatea constă în atingerea punctului în care să recunoaştem că nu am făcut şi nu putem să facem nimic. Ceea ce ne-ar fi plăcut nouă ar fi fost ca Dumnezeu să ia în considerare părţile noastre bune şi să le ignore pe cele rele. Iarăşi, putem spune că nicio ispită nu este biruită pană cand nu încetăm să încercăm să o biruim — pană cand nu aruncăm prosopul. Dar nu poţi „înceta să încerci”, în modul potrivit şi pentru motivul potrivit, decat după ce ai încercat din răsputeri. Intr-un alt sens, dacă lăsăm totul în seama lui Hristos, aceasta nu înseamnă că noi încetăm să încercăm. A ne încrede în El înseamnă, desigur, să încercăm să facem tot ce spune El. Nu ar avea niciun sens să spui că te încrezi într-o persoană, dacă nu ţii seama de sfatul ei. Astfel, dacă te-ai predat pe tine însuţi cu adevărat lui Dumnezeu, din aceasta trebuie să rezulte că încerci să-L asculţi. Dar încerci într-un mod nou, mai puţin îngrijorat, fără să faci aceste lucruri ca să fii mantuit, ci tocmai pentru că El a început deja să te mantuiască. Nu cu speranţa că vei ajunge în cer, ca o răsplată pentru acţiunile tale, ci dorind în mod inevitabil să acţionezi într-un anumit mod, pentru că un crampei de cer este deja în tine.

   Creştinii au analizat de multe ori dacă ceea ce-l duce pe creştin acasă sunt faptele bune sau credinţa în Hristos. Eu nu am dreptul să dezbat asemenea probleme dificile, dar mie mi se pare că este ca şi cum ai întreba care lamă a foarfecei este cea mai necesară. Un efort moral serios este singurul lucru care te va aduce la punctul de a fi gata să arunci prosopul. Credinţa în Hristos este singurul lucru care te salvează din disperare cand ajungi la punctul acela: şi din această credinţă în El trebuie să se nască în mod inevitabil fapte bune.

   Sunt două parodii ale adevărului, de care diferite grupuri de creştini, în trecut, i-au acuzat pe alţi creştini că le-ar crede: poate că aceste parodii ne fac să înţelegem adevărul mai clar. Un grup era acuzat că ar spune: „Faptele bune sunt singurul lucru care contează. Cea mai bună faptă bună este caritatea. Cel mai nobil fel de caritate este dăruirea de bani. Cel mai bun lucru este să dai bani pentru Biserică. De aceea, dă-ne nouă 100.000 de lei şi noi vom purta de grijă”. Răspunsul la această absurditate, desigur, este că faptele bune făcute pentru un asemenea motiv, făcute cu ideea că cerul poate fi cumpărat, nu ar fi nicidecum fapte bune, ci doar speculaţii comerciale. Celălalt grup era acuzat că ar spune: „Credinţa este singurul lucru care contează. In consecinţă, dacă ai credinţă, nu contează ce faci. Păcătuieşte, tinere, distrează-te, şi Hristos va avea grijă ca păcatul să nu aibă niciun efect în final”. Răspunsul la această absurditate este că, dacă ceea ce numeşti „credinţa” ta în Hristos nu înseamnă să iei aminte la ce spune El, atunci nu este nicidecum credinţă — nu este nici credinţă, nici încredere în El, ci doar o acceptare intelectuală a unei teorii despre El.

   Biblia pare să rezolve problema cand pune cele două lucruri laolaltă într-o singură propoziţie surprinzătoare. Prima jumătate este: „Duceţi pană la capăt mantuirea voastră, cu frică şi cutremur” — afirmaţie care pare să arate că totul depinde de noi şi de faptele noastre bune; dar a doua jumătate continuă: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi” — afirmaţie care pare să arate că Dumnezeu face totul, iar noi nu facem nimic. Mă tem că acesta este genul de lucruri cu care suntem confruntaţi în Creştinism. Sunt nedumerit, dar nu sunt surprins. Vedeţi, noi încercăm acum să înţelegem şi să separăm în compartimente complet izolate ceea ce face Dumnezeu şi ceea ce face omul cand Dumnezeu şi omul lucrează împreună. Desigur, începem să credem că este ca şi atunci cand doi oameni lucrează împreună, aşa încat poţi spune: „El a făcut lucrul acesta şi eu l-am făcut pe celălalt”. Dar un asemenea mod de gandire este deficitar. Dumnezeu nu este aşa. El este înăuntrul tău şi în afara ta: chiar dacă am putea înţelege ce a făcut fiecare, nu cred că am putea exprima lucrul acela în limbaj omenesc. In încercarea de a exprima lucrul acesta, diferite Biserici spun lucruri diferite. Dar vei descoperi că acele Biserici care insistă cu cea mai mare tărie asupra importanţei faptelor bune îţi spun că ai nevoie de credinţă; iar cele care insistă cu cea mai mare tărie asupra credinţei îţi spun să faci fapte bune. Nu voi intra mai adanc în acest subiect.

   Sunt convins că toţi creştinii vor fi de acord cu mine cand spun că deşi Creştinismul, la prima vedere, s-ar părea că se ocupă numai de moralitate, numai de îndatoriri şi reguli, de vinovăţie şi virtute, el te conduce mai departe, te scoate din toate aceste lucruri şi te duce la ceva dincolo de ele. Zărim un crampei dintr-o ţară în care nimeni nu vorbeşte despre acele lucruri, decat poate în glumă. Toţi sunt plini de ceea ce noi numim bunătate, aşa cum o oglindă este plină de lumină. Dar ei nu o numesc bunătate. Ei nu îi dau niciun nume. Ei nici nu se gandesc la ea. Ei sunt prea ocupaţi uitandu-se la sursa de la care vine. Dar aceasta este aproape de stadiul cand drumul trece peste hotarul lumii noastre. Ochii nimănui nu pot vedea prea departe, dincolo de punctul acela, dar ochii multor oameni pot vedea mai departe decat ai mei.

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV