LONews / Pr. Daniel Ivan

C.S. Lewis – (26) Crestinism pur si simplu (Om-Hristos)

13-12-2011 10:09:54

HAI SĂ NE ÎNCHIPUIM!

Permiteţi-mi să încep din nou prin a readuce în minţile voastre două imagini sau două povestiri. Una este povestea pe care aţi citit-o cu toţii şi care este intitulată Frumoasa şi fiara. Vă aduceţi aminte că tanăra frumoasă a trebuit să se mărite, pentru un motiv oarecare, cu un monstru. Şi apoi, spre uşurarea ei, monstrul s-a transformat într-un om şi totul s-a sfarşit cu bine. Cealaltă poveste este despre cineva care a trebuit să poarte o mască: o mască care îl făcea să arate mai frumos decat era în realitate. A trebuit să poarte masca ani de zile. Cand şi-a dat jos masca, el a descoperit că faţa lui s-a modelat ca să se potrivească în mască. Acum el era cu adevărat frumos la faţă. Ceea ce a început ca o deghizare a ajuns să devină realitate. Cred că amandouă aceste povestiri mă pot ajuta (prin puterea imaginaţiei, desigur) să ilustrez ce vreau să spun în acest capitol. Pană acum eu am încercat să descriu realităţi — ce este Dumnezeu şi ce a făcut El. Acum vreau să vorbesc despre aspecte practice: Ce facem noi în continuare? Ce importanţă are această teologie? Ce schimbare poate ea să producă? Ea poate să producă o schimbare chiar acum. Dacă aţi fost suficient de interesaţi să citiţi pană aici, probabil că sunteţi suficient de interesaţi să încercaţi să vă rostiţi rugăciunile; şi orice altceva aţi spune, probabil că veţi rosti şi rugăciunea „Tatăl nostru”.

 Primele cuvinte sunt Tatăl, nostru. înţelegi acum ce înseamnă aceste cuvinte? Ele afirmă foarte răspicat că tu te pui în postura de fiu al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, tu te pui în postura de Hristos. Sau, cu alte cuvinte, te prefaci că eşti Hristos, deoarece, desigur, în momentul în care îţi dai seama ce înseamnă cuvintele acestea, devii conştient că tu nu eşti un fiu al lui Dumnezeu. Tu nu eşti ca şi Fiul lui Dumnezeu, a cărui voinţă şi ale cărui interese sunt una cu ale Tatălui: tu eşti un pachet de temeri egocentrice, de nădejdi egoiste, de lăcomie, de invidie şi de autoînşelare, sortit în totalitate morţii. De aceea, într-un fel, această deghizare în Hristos este o farsă dezgustătoare. Dar lucrul ciudat este că tocmai El ne-a poruncit să facem lucrul acesta.

 De ce? Ce rost are să îţi închipui că eşti ceea ce nu eşti? Ei bine, chiar şi la nivel uman sunt două feluri de închipuire. Este un fel rău, cand închipuirea ţine locul lucrului real; de pildă, cand un om pretinde că te va ajuta, în loc să te ajute în realitate. Dar există şi un fel bun de închipuire, cand aceasta duce la lucrul real. Cand nu te simţi deosebit de prietenos, dar ştii că ar trebui să fii prietenos, cel mai bun lucru pe care-l poţi face, foarte adeseori, este să adopţi nişte maniere prietenoase şi să te porţi ca şi cum ai fi o persoană mai prietenoasă decat eşti în realitate. După cateva minute, aşa cum am observat cu toţii, vei deveni în realitate mai prietenos decat ai fost. Foarte adesea, singurul mod în care poţi dobandi o calitate în realitate, este să începi să te porţi ca şi cum ai avea-o deja. Acesta este motivul pentru care jocurile copiilor sunt atat de importante. Ei îşi închipuie întotdeauna că sunt adulţi — se joacă de-a soldaţii, se joacă de-a vânzătorii. Dar în tot timpul ei îşi întăresc muşchii şi îşi ascut judecata, aşa încat faptul că îşi închipuie că sunt adulţi îi ajută să se maturizeze.

 Acum, în momentul cand îţi dai seama: „Iată că eu îmi închipui că sunt Hristos”, este extrem de probabil că vei descoperi pe loc un mod în care pretenţia aceasta poate fi făcută să fie mai puţin o închipuire şi mai mult o realitate. Vei descoperi cateva lucruri care se petrec în mintea ta şi care ştii că nu ar fi acolo dacă tu ai fi cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu. Ei bine, opreşte-le. Sau poate că îţi dai seama că, în loc să-ţi rosteşti rugăciunile, ar trebui să fii în birou, scriind o scrisoare, sau în bucătărie, ajutand-o pe soţie la spălatul vaselor. Ei bine, du-te şi fă lucrul acela.

 Înţelegi ce se întamplă? Hristos însuşi, Fiul lui Dumnezeu, care este om (la fel ca şi tine) şi Dumnezeu (ca şi Tatăl Său), este de fapt alături de tine şi începe deja în momentul acesta să transforme închipuirea ta în realitate. Acesta nu este doar un mod fantezist de a spune că conştiinţa îţi dictează ce să faci. Dacă îţi întrebi conştiinţa ce să faci, vei obţine un răspuns; dacă îţi aduci aminte că tu îţi închipui că eşti Hristos, vei obţine un răspuns diferit. Există o mulţime de lucruri pe care conştiinţa ta s-ar putea să nu le considere de-a dreptul rele (mai ales lucruri care se petrec în mintea ta), dar pe care vei vedea imediat că nu poţi continua să le faci dacă încerci cu seriozitate să fii ca şi Hristos. Tu nu te mai gandeşti doar la ce este bine şi rău; tu încerci să te molipseşti prin "infectare" bună de la o Persoană. Lucrul acesta seamănă mai mult cu pictarea unui portret decat cu respectarea unui set de reguli. Lucrul ciudat este că în timp ce pe de o parte este mult mai greu decat respectarea unui set de reguli, pe de alta este si mult mai uşor.

 Adevăratul Fiu al Iui Dumnezeu este alături de tine. El începe să te transforme în ceva asemănător cu El însuşi. El începe, dacă putem spune aşa, să „implementeze” viaţa şi felul lui de gandire, Zoe a Lui, în tine; începe să transforme soldatul de plumb într-un om viu. Partea aceea din tine, căreia nu-i place transformarea, este partea care încă este de plumb.

 Unii dintre voi ar putea crede că această experienţă este foarte diferită de a voastră. Aţi putea spune: „Eu nu am avut niciodată sentimentul că aş fi ajutat de un Hristos nevăzut, dar am fost ajutat adesea de alţi oameni”. Lucrul acesta ar fi ca şi povestea cu femeia din primul război mondial care a spus că dacă va fi criză de pîine ea nu ar fi afectată deoarece ei mănîncă acasă numai paine prăjită. Dar dacă nu este paine-nu va fi nici paine prăjită. Dacă nu ar exista ajutor din partea lui Hristos, nu ar exista nici ajutor din partea altor oameni. El acţionează asupra noastră pe tot felul de căi: nu numai prin ceea ce noi considerăm „viaţa noastră religioasă”. El lucrează prin natură, prin trupurile noastre, prin cărţi, uneori prin experienţe care par (în momentul acela) creştine. Cand un tanăr care a mers la biserică din obişnuinţă îşi dă seama că el nu crede în Creştinism şi încetează să mai meargă la biserică — presupunand că el face lucrul acesta pentru că este sincer şi nu doar ca să-i necăjească pe părinţi — probabil că Duhul lui Hristos este mai aproape de el decat oricand înainte. Dar, mai presus de toate, Hristos lucrează în noi prin alţi oameni.

 Oamenii sunt oglinzi sau „purtători” ai lui Hristos pentru alţi oameni. Uneori sunt purtători inconştienţi. Această „infectare bună” poate fi purtată de aceia care nu o au ei înşişi. Oamenii care nu au fost creştini, ei înşişi m-au ajutat pe mine să devin creştin. De obicei, însă, cei care Îl cunosc sunt cei care îl duc pe El altora. Acesta este motivul pentru care Biserica, totalitatea credincioşilor care şi-L arată unii altora pe Hristos, este atat de importantă. Aţi putea spune că atunci cand doi creştini Îl urmează împreună pe Hristos, nu este de două ori mai mult Creştinism decat atunci cand ei sunt separaţi, ci de şaisprezece ori mai mult.

 Dar să nu uităm un lucru. La început este firesc pentru un copil nou-născut să bea laptele mamei sale fără să-şi cunoască mama. Este la fel de firesc să-l vedem pe omul care ne ajută, fără să-L vedem pe Hristos care este în spatele lui. Dar noi nu trebuie să rămanem copii. Noi trebuie să ajungem să-L recunoaştem pe adevăratul Dătător. Este o nebunie să nu o facem, deoarece dacă nu-L recunoaştem, noi ne vom baza pe oameni, şi lucrul acesta ne va ruina. Cei mai buni dintre ei vor face greşeli; toţi vor muri. Noi trebuie să fim recunoscători faţă de toţi oamenii care ne-au ajutat, trebuie să-i cinstim şi să-i iubim. Dar niciodată, niciodată nu trebuie să ne bazăm întreaga credinţă pe un om: nici chiar dacă este cel mai bun şi cel mai înţelept om din toată lumea. Sunt o mulţime de lucruri frumoase pe care le poţi face din nisip; dar nu încerca să construieşti o casă pe el.

 Începem să înţelegem acum despre ce vorbeşte mereu Noul Testament. El vorbeşte despre faptul că toţi creştinii sunt „născuţi din nou”; el vorbeşte despre „îmbrăcarea cu Hristos”; despre faptul că Hristos „ia chip în noi”; despre faptul că trebuie să ajungem să avem „felul de gandire al lui Hristos”.

 Scoateţi-vă din cap ideea că acestea sunt doar moduri extravagante de a spune că toţi creştinii trebuie să citească ce a spus Hristos şi să încerce să pună în practică — aşa cum cineva citeşte ce a spus Platon sau Marx şi încearcă să pună în practică. Expresiile acestea înseamnă că o Persoană reală, Hristos, este aici şi acum, chiar în camera în care îţi rosteşti rugăciunile, şi această Persoană acţionează asupra ta. Nu este vorba de un om bun care a murit în urmă cu două mii de ani. Este un Om viu, om ca şi tine şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşa cum a fost El cand a creat lumea, Unul care vine şi intervine în viaţa ta, omorand eul vechi şi înlocuindu-l cu un eu ca şi al Său. La început, numai pentru cateva clipe. Apoi pentru perioade mai lungi; în fine, dacă totul decurge bine, te transformă permanent în ceva diferit, într-un Hristos mic, o fiinţă care, în felul ei, are acelaşi fel de viaţă ca şi Dumnezeu, care este părtaşă la puterea, la bucuria, la cunoaşterea şi la eternitatea Lui. Curand după aceasta, mai facem alte două descoperiri.

 (1) Începem să observăm, în afară de acţiunile noastre păcătoase, păcătoşenia noastră; începem să ne alarmăm nu numai cu privire la ceea ce facem, ci şi cu privire la ceea ce suntem. Lucrul acesta poate să pară dificil şi de aceea voi încerca să-l clarific folosind cazul meu. Cand ajung la rugăciunea de seară şi încerc să-mi amintesc păcatele făcute în ziua aceea, în nouă cazuri din zece cel mai evident păcat este un păcat împotriva dragostei: m-am îmbufnat, m-am răstit, mi-am băut joc de cineva, m-am purtat dispreţuitor cu cineva, am asaltat pe cineva. Scuza care îmi vine imediat în gand este că provocarea aceea a fost atat de neaşteptată, încat am fost luat pe nepregătite şi nu am avut timp să mă reculeg. Se poate ca aceasta să fie circumstanţa mea atenuantă cu privire la acele fapte: este evident că ar fi mai rău dacă ele ar fi fost deliberate şi premeditate. Pe de altă parte, ceea ce face un om cand este luat pe nepregătite este cea mai bună dovadă despre felul de om care este el în realitate. Ceea ce iese din om, înainte să aibă timp să-şi pună masca, este adevărul. Dacă într-o pivniţă sunt şobolani, este mai probabil să-i vezi dacă intri pe neaşteptate. Dar surprinderea nu creează şobolani: ea îi împiedică doar să se ascundă. In acelaşi fel, faptul că o provocare este neaşteptată nu mă face pe mine să fiu un om impulsiv: ea îmi arată doar cat de impulsiv sunt. Şobolanii sunt întotdeauna în pivniţă, dar dacă intri în pivniţă făcand gălăgie, ei se vor ascunde mai înainte să aprinzi lumina.

 Se pare că şobolanii resentimentelor şi ai spiritului de răzbunare sunt tot timpul în pivniţa sufletului meu. Pivniţa aceea nu este sub controlul voinţei mele conştiente. Eu pot să-mi controlez într-o oarecare măsură faptele, dar nu am control direct asupra temperamentului meu. Şi dacă (aşa cum am spus anterior) ceea ce suntem contează mai mult decat ceea ce facem — dacă, într-adevăr, ceea ce facem este în principal o dovadă despre ceea ce suntem — atunci inseamnă ca schimbarea de care am cea mai mare nevoie este o schimbare pe care nu o pot produce eforturile mele voluntare directe. Principiul acesta se aplică şi acţiunilor mele. Cate dintre ele au fost făcute din motive corecte? Cate au fost făcute din teamă de opinia publică sau din dorinţa de a mă expune? Cate dintre ele au fost făcute dintr-un fel de încăpăţanare sau dintr-un sentiment de superioritate care, în circumstanţe diferite, ar fi putut să ducă la fel de bine la o acţiune foarte rea? Prin efort moral direct eu nu pot să-mi dau mie însumi motive noi. După primii paşi în viaţa creştină, noi ne dăm seama că singurul lucru care trebuie făcut cu sufletele noastre poate fi făcut numai de Dumnezeu. Ajungem astfel la ceva ce a fost foarte neclar în limbajul meu de pană acum. (2) Eu am vorbit ca şi cum noi am fi cei care facem totul. în realitate, desigur, Dumnezeu este Cel Care face totul. Noi, în cel mai bun caz, acceptăm ca Dumnezeu să lucreze în noi. Intr-un sens, am putea spune că Dumnezeu este Cel care simulează. Dumnezeul tri-Personal, am putea spune, vede înaintea Sa un animal uman egocentric, lacom, nemulţumit şi răzvrătit. Dar El spune: „Hai să ne închipuim că aceasta nu este o creatură oarecare, ci Fiul nostru. Este ca şi Hristos, în măsura în care El este Om, deoarece El a devenit Om. Să ne închipuim că seamănă cu El în Spirit. Să-l tratăm ca şi cum ar fi ceea ce nu este în realitate. Să ne închipuim pentru a transforma închipuirea în realitate”. Dumnezeu te priveşte ca şi cum ai fi un mic Hristos: Hristos este alături de tine, ca să te transforme într-un Hristos. Indrăznesc să spun că ideea aceasta a unei închipuiri divine pare ciudată la început. Dar este oare chiar aşa de ciudată? Oare nu este acesta modul în care întotdeauna un lucru superior îl înalţă pe cel inferior? O mamă îl învaţă pe copilul ei să vorbească prin faptul că îi vorbeşte ca şi cum el ar înţelege, cu mult timp înainte ca el să înţeleagă de fapt ceva. Noi îi tratăm pe cainii noştri ca şi cum ar fi „aproape umani”: acesta este motivul pentru care în final ei devin „aproape umani”.

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV