LONews / Pr. Daniel Ivan

Schisma Bisericii si adevarurile ei istorice

03-08-2012 09:07:02

   De aproape o mie de ani, Camasa lui Hristos sta rupta, la radacina Crucii de pe Golgota.
   Un aspect important al Crestinismului rezida in faptul ca acesta s-a dezvoltat si a cunoscut atat prigoana, cat si gloria, in Imperiul Roman. Un amalgam de rase, de etnii, limbi, obiceiuri si religii. Sa nu scapam din vedere si un alt aspect. Crestinismul, vazut la inceput ca secta iudaica in plina ascensiune, a aparut si s-a dezvoltat intr-o atmosfera plina de ostilitate fata de autoritatile romane. Intr-o tara plina de prooroci si de razvratiti, un Personaj aparut de niciunde, Ce indeamna la pace, iubire si iertare, nu avea ce cauta. Pe acest filon, se dezvolta, in esenta, Crestinismul.
   Astfel, aparitia primelor comunitati crestine in imperiul Roman nici macar nu a fost luata in seama sau inregistrata in mod oficial, fiind tratata cu indiferenta. Erau considerate, de multi oameni de atunci, drept o alta secta a unui alt prooroc, ce avea sa dispara in timp, inghitita de marea pagana.
   Timpul a trecut si aceste comunitati, care propovaduiau pacea, iubirea si traiul in comun, s-au dezvoltat, trezind incet, incet, interesul autoritatilor. Motivul real? Banii. Pare putin indecent din partea mea sa spun aceasta.
   Istoria oficiala a Bisericii Crestine, pomeneste la loc de cinste martiriul multor crestini pentru credinta lor. Cat timp nu au prezentat interes material, crestinii nu au deranjat in niciun fel prin faptul ca nu se inchinau Cezarului. Abia cand, crescand ca numar, au devenit vrednici de luat in seama, au devenit si “periculosi” pentru Imperiu.
   In acele vremuri, Imperiul Roman avea in componenta sa peste 300 de religii mari sau mici. Unele dintre ele erau chiar radicale, din punct de vedere social. Exista intre capii politici si cei religiosi din Iudeea si autoritatea Romana un fel de mariaj din interes. Practic, imparatului nu ii pasa catusi de putin daca este injurat sau nu, atata timp cat banii veneau in visterie. Drept este ca crestinii au intreprins actele martirajului, in numele lui Hristos, dar imparatul actiona impotriva lor pentru a pune, in primul rand, mana pe aurul si banii din visteria comunitatii crestine.
   Aparut int-o lume mai mult decat mercantila, Crestinismul isi face loc cu greu in sanul societatii, tocmai pentru rigiditatea aparenta a conceptiilor sale de viata. Intr-o societate in care desfraul era o normalitate, ideile crestine nu prea aveau cautare si, mai rau, chiar suparau, pe alocuri.
   Schimbarea viziunii asupra Crestinismului survine atunci cand o parte dintre filosofii pagani imbrastiseza ideile acestora si, mai mult, reusesc sa creeze o "simbioza" intre filosofiile pagane si ideile crestine. Ideile marilor filosofi pagani, precum Platon sau Aristotel, sunt regasite, in extenso, in invatatura Crestinilor. Unii istorici sustin ca acesta este momentul in care paganismul se increstineaza, iar altii sustin ca, din pacate, Crestinismul se paganizeaza. Sincer, eu tin sa dau dreptate celei de-a doua tabare. Nu sunt un fanatic al puritatii crestine, dar cred ca am dreptate. Trebuie sa privim cu sinceritate, atat plusurile incontestabile aduse de Hristos lumii, cat si multele abuzuri facute de cei care au condus Biserica Lui pana astazi.
   O simpla analiza a felului in care, spre exemplu, s-a ajuns la Schisma, v-ar putea lamuri. Asadar, contrar credintei comune a unei unice schisme in 1054, istoria Crestinismului esta una destul de zbuciumata si plina de interese, de tradari, de pofta de putere si, mai ales, de indepartare de la adevaratele lui principii. Inca din primele secole, Crestinismul inregistreaza multe sincope si rupturi. Marea Schisma este doar cea mai grava din multitudinea de schisme petrecute pana atunci, si ale caror consecinte le resimtim pana astazi. Desi aceste rupturi au fost privite la inceput de Biserica Orientala, mai degraba ca rupere a raporturilor oficiale obisnuite, Apusul are, fireste, o alta opinie, total opusa celeilalte, considerand ruptura din 1054 drept o rebeliune unilaterala greceasca impotriva Bisericii autocefale din Roma. Un simplu act de sectarism, de care s-ar face vinovati Patriarhii Fotie si Mihail.
   In spiritul echilibrului si pentru respectarea adevarului istoric, as dori sa mentionez, pe scurt, cateva dintre marile cauze reale ce au dus la situatia de astazi a Bisericii lui Hristos.
   1. Cauze politice.
    – Trebuie mentionat, inca de la inceput, ca principala cauza a Marii Schisme a fost una cu totul si cu totul politica. Motivele religioase nu au facut decat sa dea o noata tragica unui conflict politic mai vechi, existent in fostul Imperiu Roman.
    – O prima disensiune serioasa s-a manifestat prin divizarea Imperiului, odata hotararea luata de Imparatul Diocletian, in anul 286. In acel an si, prin decizia lui Diocletian, Imperiul a fost impartit in: Imperiul de Rasarit, ce avea capitala la Nicomidia, si Imperiul de Apus, ce avea capitala la Roma. Imparatul Diocletian, un fin observator al disensiunilor sociale din Imperiu si, probabil, bine intentionat, dorind sa separe faptic cele doua mentalitati si conceptii diferite existente in Imperiu la acea data, nu a facut decat sa adanceasca, involuntar desigur, tensiunile dintre greci si latini.
   – Urmeaza, asa cum stim cu totii, momentul din anul 330, cand Imparatul Constantin cel Mare, dupa Victoria impotriva lui Maxentiu, uneste “de facto” Imperiul, dar muta capitala acestuia in vechea cetate a Bizantului si o numeste Constantinopol. Frustrarile resimtite de autoritatile politice si mai ales cele ecleziale din Roma, sunt usor de anticipat.
   – Linistea aparenta, din timpul domniei lui Constantin cel Mare, cunoaste sincope grave, mai cu seama in timpul imparatului Iulian, numit de Biserica Apostatul. El este cel care doreste reintoarcerea la paganism si aduce cu sine o ultima prigoana impotriva crestinilor. Acesta, insa, moare de tanar, in timpul unei lupte, iar prigoana inceteaza.
   – Decizia cea mai radicala si care va aduce cu sine si mari framantari in Imperiu, incepand din acel moment, va fi hotararea din anul 380, cand Imparatul Teodosie, impreuna cu Gartianus dau decretul conform caruia toti supusii imperiului au obligatia sa fie crestini. Acest decret, abuziv pentru populatia pagana a Imperiului, emis din dorinta de a controla mai bine masele, stiuta fiind atitudinea supusa a crestinilor fata de stapanire, a produs mari tulburari si revolte multiple in Imperiu, revolte inecate in sange de catre soldatii imperiali. Se stie ca, pe parcursul domniei lui Teodosie, a functionat un fel de inchizitie, ce actiona in conformitate cu principiile trasate de Imparat.
   – Tot in aceeasi nota, a tensiunilor determinate de vointa unui singur om, vine si hotararea luata in anul 395, tot de Imparatul Teodosie, atunci cand imparte Imperiul intre cei doi fii ai sai, Arcadius primind Orientul iar Honorius Apusul.
   – Cu toate ca o reunificare se va produce in timpul imparatului Justinian cel Mare (527-565), aceasta nu rezista mortii imparatului, episcopii Romei incepand din acel moment sa caute protectie politica si aliante militare cu regii barbari care, de mai bine de 100 de ani, implementasera propria populatie pagana  in Imperiul de Apus.
   – Un alt soc politic a fost si decizia luata de Imparatul Leon al III-lea Sirianul, promotor al iconoclasmului, care decide transferul provinciilor Calabria, Sicilia si Creta sub jurisdictia Patriarhatului de Constantinopol, provincii insotite desigur si de veniturile aferente, golind substantial, in acest mod, visteria Episcopului Romei.
   – Apoi, incepand cu secolul al VII-lea, are loc procesul de separare si de distrugere a unitatii lingvistice a Imperiului. Rasaritul se alinizeaza, iar Apusul isi va accentua latinismul. Astfel, dificultatile de comunicare ce se vor adanci in timp, vor face ca resentimentele de ordin social si politic, ambalate intr-un exclusivism religios, sa mareasca falia dintre cele doua parti.
   – In fine, odata cu incoronarea regelui francilor, Carol cel Mare, de catre episcopul Romei, incepe o adevarata competitie a convertirii fortate a populatiei barbare. Aceste actiuni, ingaduite si chiar incurajate, atat de catre Episcopul Romei, cat si de Patriarhul Constantinopolului, vor atrage in timp profunde alterari si deviatii de la adevaratul mesaj al Evangheliei. Hristos devenise, dupa aproape o mie de ani, un scop, si nu o Cale de urmat.

   2. Cauze religioase.
    – O prima schisma, aparuta in sanul Bisericii Crestine, se produce in anul 482, cand Imparatul bizantin Zenon, in dorinta de a-i reconcilia pe ortodocsi cu monofizitii, emite asa-numitul Henotikon (Act de Unire). Aceasta atitudine a Patriarhului Acachie, care a sprijinit, si chiar a produs, actul oficial imperial, este vazuta ca si o schisma, de catre episcopul Romei, care respinge vehement respectiva initiativa.
   – In anul 588, Patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul primeste, in cadrul unui Sinod local din Constantinopol, titlul de Patriarh Ecumenic. Acest fapt il irita teribil pe Papa Grigorie I cel Mare, care isi aroga, mai apoi, titlul de Vicarius Fili Dei (Loctiitor al Fiului lui Dumnezeu).
   – In aceasi nota, clerul ortodox acuza celibatul clerului latin, dar si consumul de animale sugrumate si cu sange, precum si postirea facuta in zi de sambata.
   – Patriarhul Fotie intocmeste o lista cu ereziile Bisericii Romei, toate in numar de 28, cea mai mare dintre ele fiind, desigur, adoptarea lui “Filioque”, desi chiar papa Leon al III-lea se declarase deschis impotriva acestui adaos neconform cu traditia Apostolica a Bisericii.
   – Pana in anul 1054, Biserica Romei isi continua abaterile flagrante de la traditie, avand drept cap de lista, pe langa ereziile doctrinare, si fapte reprobabile , precum simonia si ierosilia.
    Ar fi, inca, multe de scris, si mai multe de spus. In concluzie, cauzele schismei trebuie cautate atat in conceptiile diferite ale societatii de atunci, referitoare la unitatea Bisericii, cat, mai ales, la dorintele pamantesti ale papalitatii, de a-si asigura suprematia pe toate palierele societatii. In fapt, Biserica Ortodoxa se lupta, de mai bine de o mie de ani, cu incercarea de dogmatizare excesiva a puterii papalitatii in lume. Iar, ca si demonstratie a acestei afirmatii pe care o fac, sta pur si simplu Inchizitia, cu toate ororile ei.
   Cum judeca istoria aceste fapte? Cum vad oamenii, evenimentele de atunci? Este prea putin relevant. Ce ramane, in fond, este doar Camasa rupta si plina de Sange a Domului nostru Iisus Hristos.
   Ma intreb doar atat: pentru momentul venirii Imparatului Pacii, cat vor conta toate acestea? Cine vor fi dreptii si cine pacatosii?

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV