LONews / KSLCatalin

Pentru minoritatile din Siria, Assad reprezinta siguranta

25-09-2011 10:39:39

    “Când am întrebat un sirian creştin grec-ortodox din Bab-Toma, în Damasc, dacă este de acord cu politica lui Assad, mi-a spus că nu a fost de acord cu aparatul de securitate opresiv al lui Assad, dar că sub puterea sa, el şi familia lui au putut să participe liber la Liturghie, în fiecare duminică, şi să sărbătorească la biserică, în fiecare an, sărbătorile creştine, precum Crăciunul”.

   Comunitatea Alawită din Siria este cea mai mare minoritate religioasă, urmată de cea creştina, de druzi şi de evrei, informeaza pentru Serviciul de presa LONews, Ing. Catalin Ion intr-o analiza inspirata de un material realizat in aceste zile de Majid Rafizadeh, pentru televiziunea Al Jazeera.

   “El a continuat, spunându-mi că nu a avut niciodată siguranţă că toate celelalte minorităţi din Siria ar proteja comunitatea siriană creştină”.

   În Siria, există o serie extrem de diversă de comunităţi, legate de limbă, regiune, religie şi etnie. Acordul Sykes-Picot – acordul secret încheiat între puterile coloniale britanice şi franceze în timpul Primului Război Mondial – împărţeau Orientul Mijlociu pe baza intereselor britanice şi franceze, mai degrabă decât după interesele celor care trăiesc în Siria.
   Aceste diviziuni arbitrare, au făcut din naţiunea siriană, nou formată, o societate puternic diversificată etnic şi religios – fără a crea instituţii capabile de guvernare, în armonie, în această societate. Acest aranjament a dus la zeci de ani de război civil şi la lovituri de stat în Siria, până la regimul de fier al Hafez al-Assad, care a ajuns la putere.

   Cu musulmani, creştini, alawiţi, druzi şi ismaeliţi, în nicio altă ţară din Orientul Mijlociu, cu excepţia Libanului, nu coexistă o aşa multitudine de grupuri religioase şi etnice. Alawiţii, sau nusayrisii, care reprezintă o grupare de aproximativ 2,4 milioane persoane, sunt cea mai mare minoritate religioasă din Siria. Ei trăiesc în principal de-a lungul coastei provinciei Al Ladhiqiyah, unde formează peste 40% din populaţia rurală (capitala provinciei, Latakia, la rândul ei fiind în mod covârşitor sunnită).

   Cea mai mare a doua minoritate a Siriei o reprezintă creştinii. Comunităţile creştine din Siria, care reprezintă aproximativ 10% din populaţie, s-au inspirat din ambele tradiţii, catolică şi ortodoxă. Cu excepţia armenilor, cei mai mulţi creştini din Siria sunt de etnie arabă. Creştinii sunt în general orăseni sirieni, mulţi dintre aceştia locuind în sau în jurul Damascului, Alep, Hama sau Latakia. În general, ei sunt mai urbanizaţi decât musulmanii şi au venituri mai ridicate.

   Comunitatea druzilor reprezintă 5% din populaţie, ceea ce o face să fie cea de-a treia mare minoritate religioasă. Majoritatea covârşitoare a druzilor trăieste în Jabal al Arab, o zonă inaccesibilă, muntoasă, aflată în sud-vestul Siriei.

   În plus, Siria are o comunitate evreiască foarte mică, de limbă arabă, concentrată în principal in Yezidis, în estul Siriei, în Sinjar Jebel şi Alep.
   După ce Siria şi-a câştigat independenţa, în 1946, diferite grupuri şi secte care trăiesc în această regiune (în special în Damasc, Alep, Homs, Hama, Latakia şi Sweida) au încercat să câştige puterea, pentru a-şi proteja drepturile lor economice şi juridice. Suuniţii din Alep au încercat să-i suplinească pe Sunniţii din Damasc în viaţa comercială şi politică. Druzii au rămas întru totul loiali druzilor, kurzii-kurzilor, membrii tribului-instituţiilor tribale.

   Alawiţii, grupul minoritar cel mai important, s-au răzvrătit împotriva dominaţiei musulmanilor sunniţi.
   În anii 1960, au existat două cabinete diferite, cu lovituri de stat multiple şi cu eşecuri, şi patru constituţii diferite. Minorităţile siriene au avut întotdeauna condiţii precare şi adesea făceau obiectul unor abuzuri. Regimurile de scurtă durată, pre-Assad, au fost în cea mai mare parte sunnite şi nu a existat nici-o protecţie reală din partea guvernului împotriva druzilor, creştinilor, şiiţilor, evreilor şi alawiţilor.

   În Siria, administraţia a fixat, după ce Parisul a impus un sistem confesional de reprezentare parlamentară, similar cu cel din Beirut, un număr exact de locuri care să fie alocate sunniţilor, creştinilor, kurzilor, druzilor, alawiţilor, cerchezilor sau circasienilor, turkmenilor şi evreilor. Aceste grupuri etnice şi religioase s-au trezit cu garantarea a 25% din cele 142 de locuri din Parlament.
   Grupurile minoritare au protestat împotriva a ceea vedeau ei ca fiind o încălcare a drepturilor lor legale şi politice. În 1950, ele au reuşit să împiedice eforturile Preşedintelui de a impune Islamul Suunit ca religie oficială a statului sirian. Cu toate acestea, un proiect de lege din 1953, în cele din urmă, a abolit sistemul de reprezentare parlamentară, introdus de către francezi. Mai apoi, legislaţia care a urmat a eliminat şi drepturile jurisdicţionale, separate în funcţie de statutul personal şi juridic, pe care Franţa le acordase anumitor grupuri minoritare în timpul mandatului francez.

   Guvernele succesive siriene, incluzandu-le pe cele ale Al-Hafez, Shukri al-Quwatli şi Adib Shishakli au încercat să creeze un sistem unificat pentru identitatea naţională siriană, prin eliminarea efectelor centrifuge ale sectarismului. În ciuda acestor eforturi, istoria independenţei Siriei este plină de conflicte între grupurile minoritare şi guvernul central – până când preşedintele Hafez al-Assad a venit la putere.
   Pentru a proteja comunitatea proprie, Assad a implementat legi şi politici de protejare a tuturor minorităţilor aflate sub dominaţia oricărei majorităţi ideologice religioase. Partidul Baas s-a opus puternic oricărui amestec al religiei în treburile de stat. Această politică, împotriva ideologiei de dominaţie a majorităţii, a dus la masacrul sângeros din 1982 care viza eliminarea ameninţării Frăţiei Musulmane, o mişcare puternică, opusă regimului laic radical şi de socializare al lui Assad.
   Socialismul laic al Partidului Baas (Renaşterea Arabă şi Socialistă) a adus Islamul la statutul de componentă a naţionalismului sirian şi arab. În acelaşi timp, ideologia Baas afirma că non-musulmanii trebuie să respecte Islamul, ca parte a "culturii lor naţionale".

   În manieră generală, comunitatea alawită din Lattakia şi Damasc, datorită armatei alawite, deţin o cheie importantă a schimbării. Dar alawiţii vor să fie asiguraţi că au o cumunitate apărată în cazul în care ei, uniţi cu forţele manifestante suunite, se opun regimului Assad.
   Liderii religioşi şi ai comunităţii alawite au încercat să se alăture liderilor religioşi sunniţi – inclusiv liderilor Frăţiei Musulmane – în ultimele luni, pentru a obţine o asigurare că paza şi bunăstarea lor vor fi respectate în vremurile post -Assad. Este esenţial ca opoziţia sunnită să le ofere astfel de garanţii, care i-ar încuraja pe alawiţi să adere la revolta în masă.
   În cazul în care majoritatea sunnită va fi în măsură să liniştească celelalte minorităţi şi pe alawiţi – care simt că au nevoie de protecţia statului – asigurându-le că nu vor avea loc atacuri de răzbunare post-Assad, atunci ar putea spori participarea acestora considerabil la revoluţie. Liderii religioşi şi politicienii suuniţi pot salva Siria de un eventual război sectar şi etnic.

   Rezumând, rămân fără răspuns două întrebări: liderii sunniţi pot să asigure minorităţile siriene de lipsa confruntărilor şi a represaliilor în perioada post-Assad? Şi, în acelaşi sens: vor preveni ei transformarea actualelor revolte democratice într-un război civil?

* Majid Rafizadeh este cercetator iraniano-sirian, International Woodrow Wilson. El este un cronicar de opinie Harvard International.

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV