LONews / KSLCatalin

4 ani la cârma Bisericii Ortodoxe Române (Uşile, uşile*… !!!)

30-09-2011 10:32:54

    Lacasuri Ortodoxe: (Uşile, uşile*… !!!)

    Astăzi, vineri 30 septembrie 2011, Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii  Ortodoxe Romane împlineşte 4 ani de când se află la cârma Arcei salvatoare, a Bisericii poporului român.

   Se preferă de regulă, ca mesajele omagiale să respecte şi să repete unele stereotipuri destul de fade pentru a mai putea transmite la modul real un sentiment de apreciere şi dragoste faţă de persoana căruia i se adresează, aşa încât am ales, nepotrivit sau nu – transpunerea unei astfel de ocazii aniversare în câteva rânduri de adresare realistă.

   Sunt 4 ani în care, dacă privim atent în urmă, Biserica a înaintat cu paşi evident mari în viaţa şi sufletele credincioşilor. Implicaţia pe care o dezvoltare absolut necesară în direcţia construirii de lăcaşuri o are asupra vieţii credincioşilor – astfel încât să se ajungă (dar încă, nici pe departe) la satisfacerea minimă a obligaţiilor impuse de numărul crescând al credicioşilor, şi nu doar crescut, şi de pretenţia de slujire – alături de organizarea diasporei după criterii mântuitoare, este una majoră şi a devenit o componentă esenţială în funcţionarea corespunzătoare şi dezvoltarea Ortodoxiei româneşti de astăzi.

   Toate aceste sarcini nu au avut însă şi ocazia unei împliniri fireşti, aşa cum era normal într-un mediu în care majoritatea ortodoxă ar trebui încă să ştie să îşi impună propriul său crez. Din păcate, sarcinile noului Patriarh – din urmă cu 4 ani – urmau să fie îngreunate de forţe răzleţe, care nu se feresc să se opună, de multe ori trâmbiţând, majorităţii. Criteriile patriarhale de înaintare, alese de Preafericitul Daniel ca Patriarh al României, odată cu întronizarea sa, nu au fost cu totul agreate de mediile mai puţin credincioase, ateiste sau cu deschideri prea largi şi nejustificate către unele idei de “relaxare duhovnicească” occidentală. Perioada de criză spirituală, cu rezultat imediat în domeniul economic internaţional, a adăugat şi ea lestul propriu… peste toate. Stabilitatea duhovnicească, însă, a Bisericii şi forţele interne de legătură intra-bisericească ajung astfel la o cotă demnă de admirat pentru orice altă formă administrativă bisericească, în special ortodoxă, din afară, dar mai ales din imediata apropiere a României. “Credincioşii români ştiu să fie ortodocşi şi să rămână uniţi in jurul unor idealuri comune!” ar fi putut suna titlurile articolelor pe paginile unei publicaţii sincere occidentale. Lipsesc însă multe până acolo…

   Noul avânt în ctitorirea Catedralei Mântuirii Neamului, avea să le reamintească iubitorilor de avere despre vistieria Bisericii Ortodoxe. Nimic nou, dacă este să privim spre una dintre ţările cu acelaşi tip de majoritate religioasă, din sudul ceva mai îndepărtat – dar, dintotdeauna apropiat – al ţării noastre. Deja, de o perioadă lungă de timp, Ortodoxia grecească se chinuie să reziste în faţa tensiunilor pe care forţe din exterior încearcă să le creeze şi acolo, între Biserică şi credincioşii săi sau, prin majoritate, între Biserică şi Stat. Problema averilor rămâne una definitiv valabilă în ochii reprezentanţilor celor învăţaţi cu consumul fără limite, atâţia ani de zile, conştienţi la ora asta de diferenţa clară între economia pur umană şi iconomia dumnezeiască bisericeasca. Drogul câştigului mai mult decât meritat şi confortul cheltuielilor fără limite ajung să îi dirijeze pe cei dependenţi de ele, în urmărirea celei mai mici sclipiri a banului, indiferent cui aparţine el. Gestionarea din afară vrea să controleze consumurile şi proiectele Bisericii, şi să-şi impună propriile reguli şi principii, dovedite a fi devastatoare în exterior, acum, şi in interiorul acesteia.

   Catedrala Mântuirii Neamului se va face, iar faptul că Patriarhia demonstrează o hotărâre de nezdruncinat în desfăşurarea complexului proiect, din câte se vede demn de invidiat, îi ridică pe creştinii ortodocşi cu mult peste nivelul crizei invocate de mediile economice, menţinându-i alături şi implicându-i la modul onorant în realizarea lucrării iconomiei lui Dumnezeu. Intenţiile unora, de gestionare a constiintelor si averilor pe care nu le deţin, şi după care jinduiesc, rămân astfel înfrânte sub piciorul ferm al creştinului preocupat, dar devenit şi mult mai mult atent, de raspunderea pe care o presupune “averea” moşilor, strămoşilor şi… a urmaşilor săi. Manevra periculoasă şi neortodoxă, de provocare a unor noi tensiuni în sânul credincioşilor, prin invocarea motivului banului în economia de criză, este înfrântă astfel de credinţa ortodocşilor, în propria lor Biserică şi în gesturile înaintaşilor, despre care îşi amintesc perfect că au avut în grija lor , dintotodeauna, şi grijile Bisericii. Vremurile în care aceştia îşi înalţau în sate bisericile, pentru ca, mai apoi, să-şi poată înălţa şi propriile case – întrucât nu se cădea ca biserica să rămână mai prejos decât casa vreunui sătean credincios, ferească Domnul! – nu trebuie să fi apus nici astăzi, şi asta doar fiindcă asa ar vrea manipularea mediatică, una care din varii motive are pretenţia prezentării înşelătoare a unei astfel de situaţii. Prin această “mediere”,  puterea, deşi naşte impresia că ar reprezenta majoritatea, ajunge totuşi să fie exclusiv a minorităţii. Credinciosul, cu certitudinea că grijile lui sunt mai sigure atunci când se află  în braţele lui Dumnezeu, va continua să îşi iubească Biserica investind în lucrarea ei mântuitoare şi socială, pentru ca Biserica să investească, în continuarea celor peste 2000 de ani de experienţă certificată, la rândul ei, în formarea şi sănătatea urmaşilor săi. Fiindcă Biserica îl ţine aproape de ai lui şi aici, şi în lumea de dincolo, petrecând şi altădată, petrecând şi în prezent şi petrecând în veşnicie împreună cu ei, prin dumnezeiasca şi tainica sa Comuniune.

   Ateismului, tânjind după singurele rezerve care s-au demonstrat a fi bine gestionate, nu-i va rămâne probabil decât să privească cu tristeţe – şi marcat de deziluzia încercării de a-l face pe creştin să îşi atace propria Biserică, pentru averea strămoşilor săi – după bucuria din care nu se va putea înfrupta niciodată. Disperând după “bogăţia” materială a Bisericii neamurilor, va râmâne prin propria alegere, dincolo de uşile închise în faţa unora ca ei ("Uşile, uşile…!"*), care le vor fi ţinute cu străjnicie, aşa, de către Arhiereii ei, din respect faţă de îndemnul apostolic, dar şi cu conştiinţa că nimic din ceea ce au nu este practic al lor şi că nu au vreun drept de înstrăinare, la rândul lor.

   Arhiereul de astăzi, la cei 4 ani ai săi în cârma Arcei BOR, va continua să fie prezent alături de Dumnezeu pe calea Sa, categoric şi just în faţa acestor furi, apărând cu demnitate valorile şi păzind cu strajnicie “uşile” Bisericii (fie ele, aşa dupa cum este creată lumea, şi materiale pe lângă cele spirituale), dincolo de frecventele şicanări, chiar ale  celor care de mâine, depăşind momentele omagiale de astăzi, îşi vor intra probabil din nou în pâine. Intru multi ani, Stapane! si… aşa să Vă ajute Dumnezeu! Iar noi, cei ce ne credem credinciosi, ramanem alături, "Cu intelepciune, sa luăm aminte!"*…

   *cuvintele: “Usile, usile; cu intelepciune sa luam aminte!”, rostite in Biserica crestina de catre  preot sau diacon, vestesc rostirea Crezului. In vechime, prin aceste cuvinte se atragea insa atentia luarii-aminte a slujitorilor care pazeau usile de la intrarea bisericii (diaconite si ipodiaconi), ca nimeni dintre credinciosii dinauntru sa nu mai iasa si nimeni din cei necrestini  (catehumen, eretic sau penitent) sa nu ramana sau sa intre in biserica in timpul Infricosatei Jertfe. Astazi, ar fi trebuit sa ramana pastrate doar ca un indemn spre ascultarea cu luare-aminte a Crezului… teoretic.

 

LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Program TV