LONews / KSLCatalin
Dacă nu înțelegem această caracteristica de bucurie pentru Postul Mare, vom face din el o caricatură monstruoasa, un moment în care, în numele Dumnezeului nostru, ne facem viata mizerabila.

TRIODUL: INTRAREA în POSTUL MARE, după săptămâni pregătitoare. Bucuria postirii

27-01-2018 19:10:03
Distribuie: 
Abonează-te la newsletter-ul LONews!

Cuvantul de mai jos a fost rostit de Mitropolitul Antonie de Suroj, in Londra – sambata, 17 februarie 1968. El a fost stenografiat, transcris, corectat și publicat, la un moment dat, intr-o brosura a Comunitatii Sfantul Alban si Sfantul Serghie, dar pentru mult timp a ramas nepublicat.

Traducere si interpretare: KSLCatalin, Publicat în Revista Monitor Lăcașuri Ortodoxe, Februarie 2015, ISSN2067-5062.

Introducere în Postul Mare

Contrar a ceea ce mulți cred sau simt, Postul Mare este o perioadă de bucurie. Este un moment în care ne întoarcem la viață. Este un moment în care scuturăm ceea ce este rău și mort în noi, pentru a deveni capabili să trăim, să trăim cu toata măretia, in toata adancimea și cu toată intensitatea la care suntem chemați. Dacă nu înțelegem această caracteristica de bucurie pentru Postul Mare, vom face din el o caricatură monstruoasa, un moment în care, în numele Dumnezeului nostru, ne facem viata mizerabila.

Această bucurie, conectata cu efortul, cu efortul ascetic, cu un efort intens, poate părea într-adevăr ciudata, dar totuși ea traverseaza intreaga noastra viața duhovniceasca, viața Bisericii și viața Evangheliei. Împărăția lui Dumnezeu este ceva ce trebuie cucerit. Nu este pur și simplu un dat pentru cei lenesi, care o asteapta ca ea sa vina. Pentru cei care asteapta în acest duh, va veni într-adevăr: ea va veni la miezul nopții; va veni ca hotărârea lui Dumnezeu, ca un fur care intră atunci când el nu se astepta, ca mirele care ajunge în timp ce fecioarele neînțelepte adormisera.

CITEȘTE ȘI: TRIOD: De ce este harți? DE CE NU SE ȚINE POST în această primă săptămână?

Acesta nu este modul în care noi ar trebui să așteptăm Judecata și Imparatia. Aici trebuie, din nou, sa indreptam o gandire a mintilor noastre, pe care, de obicei, nu mai reușim să o evocam in profunzimea noastra - ceva care a devenit ciudat si străin pentru noi: așteptarea plină de bucurie a Zilei Domnului – în ciuda faptului că știm că aceasta Zi va fi una a Judecatii. Ni se poate parea ciudat, să auzim că în Biserica vestim Evanghelia – "Vestea Cea Bună" – a Judecatii, și totuși o facem. Noi marturisim că aceasta Zi, a Domnului, nu este una a groazei, ci plina de speranta, si marturisim împreună cu duhul Bisericii: "Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!" (Apoc 22,20).

Atâta timp cât suntem incapabili sa vorbim în acești termeni, ne lipsește ceva important din conștiința noastră creștină. Suntem încă, orice am spune noi, păgâni îmbrăcati în haine evanghelice. Suntem, încă, oameni pentru care Dumnezeu este un Dumnezeu în afara noastra, pentru care venirea Lui este întuneric și frică, și a Carui Judecată nu este răscumpărarea noastră, ci condamnarea noastră, incat să-L întîmpinăm pe Domnul ajunge sa fie un eveniment infricosator, și nu evenimentul pentru care noi traim. Dacă nu ne dăm seama de acest lucru, atunci Postul Mare nu poate fi o bucurie. Trebuie să ne judecăm, pentru a ne schimba, pentru a deveni în măsură să întampinam Ziua Domnului, Învierea, cu inima deschisă, cu credință, gata să ne bucuram de venirea Lui. 

Părinții fac o paralelă între Hristos și Noe. Ei spun că prezența lui Noe în generația sa a fost, deopotriva, condamnare și mântuire. Acesta a fost condamnat, pentru că prezența unui om care rămasese credincios, a unui singur om care era un sfânt al lui Dumnezeu, insemna o dovadă că sfințenia era posibila și că cei care erau păcătoși, cei care Il respinsesera pe Dumnezeu și s-au indepartat de El, ar fi putut fi altfel. Astfel, prezența unui om neprihănit, a insemnat judecată și condamnare, in timpul lui. Cu toate acestea, el a fost, de asemenea, si mântuirea timpului său, pentru că a fost singurul pentru care Dumnezeu a privit cu milă asupra omenirii. Și, același lucru este valabil și pentru venirea Domnului.

Există, de asemenea, o alta bucurie, în Judecată. Judecata nu este ceva care cade asupra noastră, din afară. Da, va veni ziua când vom sta în fața lui Dumnezeu și vom fi judecati; dar odata ce pelerinajul nostru inca mai continuă, odata ce noi încă mai trăim în acest proces de devenire, odata ce avem încă în fața noastră drumul care ne conduce spre plinătatea staturii lui Hristos, si nu spre a noastra, atunci judecata trebuie să fie pronunțată chiar de către noi înșine. Există un dialog constant în noi, pe parcursul vieții noastre. Va amintiti parabola în care Hristos spune: "Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale" (Matei 5,25)? Unii dintre scriitorii duhovnicesti au văzut în pârâş, nu pe diavol (cu care nu putem face pace, cu care nu ne putem împăca), ci conștiința noastră, care de-a lungul vieții merge în același ritm cu noi și nu ne lasă în pace. Conștiința noastră este în dialog continuu cu noi, ni se impotriveste în fiecare moment, iar noi trebuie să ne împacam cu ea, fiindca, în caz contrar, va veni un moment când vom ajunge în cele din urmă judecătorii și, apoi, dusmanii nostri, vom deveni acuzatorii nostri și vom ramane condamnați.

Deci, în timp ce noi suntem pe cale, judecata este ceva care merge în mod constant cu noi înșine, in dialog, o tensiune dialectică între gândurile noastre și emoțiile noastre și sentimentele noastre și acțiunile noastre, care stau cu judecată în fața noastră și în fața cărora ne aflăm în judecată. Dar, pe acest drum, ajungem foarte des la întuneric, iar întunericul este rezultatul mintii noastre întunecate, a inimii noastre întunecate, a ochiului nostru întunecat, care trebuie să fie curat. Numai dacă Domnul Insuși trimite lumina Lui în sufletul nostru și asupra vieții noastre, vom putea începe să vedem ceea ce este greșit și ceea ce este drept în noi.

Există un pasaj remarcabil, în scrierile lui Ioan de Kronstadt, un preot rus de la sfarsitul secolului XIX-inceputul secolului XX, în care acesta spune că Dumnezeu nu ne dezvăluie urâțenia sufletelor noastre, dacă nu poate vedea în noi suficienta credință și speranță, incat sa nu fim distrusi de constientizarea păcatelor noastre. Cu alte cuvinte, ori de câte ori vedem partea noastră întunecată, ori de câte ori această cunoaștere sporeste, atunci ne putem înțelege pe noi înșine mai clar în lumina lui Dumnezeu, adica, în lumina Judecății Divine. Acest fapt înseamnă două lucruri: înseamnă că suntem intristati de descoperirea propriei noastre urâțenii, într-adevăr, dar, totodata, putem sa fim si bucurosi, concomitent, din moment ce Dumnezeu ne-a acordat încredere. El ne-a încredințat de o nouă cunoaștere despre noi înșine, așa cum suntem, așa cum El Insuși ne-a văzut mereu și asa cum, uneori, El nu ne-a permis să ne vedem, pentru că nu am fi putut suporta vederea adevărului.

Aici, din nou, Judecata devine bucurie, pentru că, deși ne descopera ceea ce este greșit, descoperirea este condiționată de cunoasterea faptului ca Dumnezeu a văzut destulă credința, speranță și suficient curaj în noi, pentru a ne permite să vedem aceste lucruri, El știind că, de acum, suntem capabili să acționăm. Toate aceste lucruri sunt importante, dacă vrem să înțelegem că bucuria și Postul pot merge împreună. În caz contrar, efortul constant, insistent al Bisericii – și al Cuvântului lui Dumnezeu – de a ne face conștienți de ceea ce este greșit în noi, ne poate duce la disperare și la întuneric, până când, în cele din urmă, am ajunge atât de jos încât sa nu mai fim capabili de întâlnirea cu Învierea lui Hristos cu bucurie, pentru că ne-am da seama – sau am avea impresia ca ne dam seama – că învierea nu mai are nimic de-a face cu noi. Suntem in întuneric, iar Dumnezeu este în lumină. Nu mai vedem nimic, dar prin judecata și condamnarea noastră din fiecare moment, ar trebui să ne dorim sa iesim din intuneric, spre actul mântuitor al lui Dumnezeu, care este atât judecata noastră, cat și mântuirea noastră.

Biserica Ortodoxă randuieste intrarea in Post, printr-o serie de săptămâni pregătitoare, în care citirile din Evanghelie ne conduc pas cu pas, de la întunericul din afară, ca să zicem așa, spre punctul de judecată. Aș dori să vă reamintesc, rapid, aceste etape.

Prima etapă, cea dramatică în care ne aflăm, constă în faptul că noi suntem orbi și totuși nu suntem constienti de orbirea noastra. Suntem în întuneric și nu suntem conștienți că acest întuneric este în interiorul și în jurul nostru. Ochii nostri sunt întunecati și întunecă tot ce este în noi, iar noi nu suntem constienti de asta. Prima lectură din Evanghelie, care ne confruntă cu acest aspect al pregătirii noastre pentru Postul Mare, este povestea lui Bartimeu, orbul de la poarta Ierihonului, un om care, fie si-a pierdut vederea, fie s-a nascut orb, dar era lasat acolo în întuneric, în întunericul din afară. Nu se intrevedea nicio lumina pentru el, nu exista nici viață pentru el, și nici bucurie nu era pentru el. El continua sa existe, desi el nu putea trăi. El continua să existe asa, zi de zi, in raceala si indiferenta trecatorilor. Numai ca, un lucru avea sa faca astfel incat mizeria lui sa devina dramatica și tragica: el a trăit în vremea lui Iisus.

Trebuie ca Bartimeu sa fi auzit, nu doar o data, de acest Om al lui Dumnezeu Care a venit în lume, Care insemna vindecarea și reînnoirea oamenilor și lucrurilor, Un Om Care a deschis ochii orbilor, Care a dat vedere unui om nascut orb. Posibilitatea vindecarii – o vindecare imposibila – trebuie să fi făcut astfel incat întunericul lui sa devina chiar mai întunecat. Era posibil, daca Dumnezeu venea in calea lui, dar imposibil, intrucat cum L-ar fi putut gasi pe Invatatorul si Vindecătorul Care nu era niciodată în același loc? Cum ar putea un om orb sa țina pasul cu El? Întunericul i-a patruns, acum, conștiința, fiindca exista o posibilitate ca el să vadă. Disperarea sa a devenit mai profundă decât oricând înainte, pentru că exista o speranță. Și astfel, când Hristos ar fi venit lângă el, i-ar fi putut cere vindecarea, din adâncimea disperarii sale. Venirea lui Dumnezeu l-a făcut conștient de întuneric, asa cum nu mai fusese niciodată mai înainte, conștient, ca niciodată altcandva, de tragedia pe care o trăia.

Acesta este primul pas, pe care trebuie să-l acceptăm și pe care il găsim atât de greu de acceptat: trebuie să ne confruntăm cu situația noastra reala, nu sa ne consolam cu gândul că avem un fel de viață în noi, care poate înlocui viața divină. Trebuie să acceptăm că suntem în întuneric. Și, apoi, trebuie să facem ceva în privința asta.

În primul rând, trebuie să devenim conștienți de faptul că fără lumină suntem pierduți, pentru că întunericul în care rămânem este moartea, absența lui Dumnezeu. Dar, când vine vorba sa facem ceva, există două lucruri care stau în calea noastră. În primul rând, nu vom acționa, dacă nu suntem conștienți că ne aflam într-o situație disperată. Dacă nu suntem conștienți de faptul că aceasta este, într-adevăr, o chestiune de viață și de moarte - singurul lucru care contează - atunci nu vom face nimic. Ne vom ruga la Dumnezeu, ca sa să facă El ceva. Vom spera că, chiar dacă noi nu suntem nici măcar rugatori, El va veni și va acționa. Dar, dintr-un sentiment de urgență mortala, vom putea incepe să acționam, ca Bartimeu, care nu s-a putut opri din plâns, afară, strigând după ajutor, fiindca știa că acesta era momentul decisiv. Hristos a trecut pe acolo. Într-un minut, El ar fi plecat și întunericul ar fi devenit permanent, iremediabil.

Un alt lucru care ne împiedică sa facem ceva, este modul în care ne temem de oameni. Îmi amintesc un om din închisoare, care mi-a spus cât de minunat era atunci cand inca nu fusese prins, pentru că, așa cum dupa cum povestea el, "atâta timp cât nu fusesem prins, imi petreceam tot timpul si ma fortam din toate puterile sa ma privesc si sa arat ca si cand eram normal. In momentul în care am fost prins, m-am simțit ca si cum, de acum, puteam alege: puteam rămâne ceea ce am fost, un hoț și un escroc, sau ma puteam schimba. Acum eram liber să devin diferit, și nimeni sa nu mai fie surprins sa descopere că eram un hoț". Atâta timp cât vreti sa pastrati aparentele, este teribil de greu să va schimbati, iar acest lucru este ceea ce parabola lui Zaheu, care urmeaza povestirii omului orb, scoate în evidență atât de clar.

Problema lui Zaheu a fost aceasta: el a vrut să-L vadă pe Hristos. Isi putea el asuma riscul de a fi ridicol, sau nu? Sa fii ridicol, este mult mai dificil decât să fii respins, pentru că atunci când suntem brusc respinsi, ne mai putem ascunde în spatele propriei noastre mândrii. Dar, sa te faci de ras, in urma momentului in care ai fost ridiculizat, este ceva care depaseste cu mult curajul multora dintre noi. Va puteti imagina un manager de bancă, intr-un într-un oraș mic, cocotat intr-un copac, în mijlocul unei mari mulțimi, cu toți băieții fluierand in jur, arătând spre el cu degetele lor, facand ca toate animalele și tot restul – doar de dragul de a-L întâlni pe Hristos? Ei bine, asta a fost pozitia lui Zaheu, omul bogat. Dar, pentru el, intalnirea lui Hristos a fost esențiala, o problema de moarte și de viață, incat el a fost pregătit să ignore ridicolul, umilința, care ii insoteau actiunea – și L-a văzut pe Hristos.

Există două modalități de ieșire din dependența noastră de parerile si judecățile omenești. Fie trebuie să facem ceea ce a făcut Zaheu, acceptand umilinta, pentru că este esențial să fim salvati, fie putem lăsa inimile noastre să se împietrească, și să acceptam mândria, ca să putem anula judecatile altora. Nu există nicio a treia cale. Există doar oscilații spontane, pe care noi toți le experimentam, stiind ce este corect, știind ce este greșit, și nealegand niciodata, nici ce este corect, nici ce este gresit, pentru că ori de câte ori alegem raul, ne temem de Judecata lui Dumnezeu, si ori de cate ori ne întoarcem spre ceea ce este corect, ne temem de judecata oamenilor. Mandria sau smerenia, sunt singurele două căi prin care putem rezolva această situație.

Și, asa, vine problema Judecății lui Dumnezeu. Povestea lui Zaheu ne arată cum putem oscila, între judecata oamenilor și judecata lui Dumnezeu. Acum apare oportunitatea unei alte miscari. Exista momente când ne confruntăm cu viața și cu moartea, cand trebuie sa ne judecam noi, fara sa ne pese, complet, de altii. Vedem acest lucru la Vameș și la Fariseu – primul ia hotărârea definitivă, taioasa, care era atât umană cat și divină, pentru că naturile coincid. Dacă ar fi sa ne întrebăm, cum de este posibil ca Fariseul sa fi ajuns atat de mandru, în ciuda a cat de multe stia despre Dumnezeu și lucrurile divine, iar Vamesul putea fi atat de umil, la modul real, în ciuda faptului ca era un om simplu, cred că putem găsi răspunsul aici: termenii de referinta pentru Fariseu se gaseau in lege, in litera legii. Putea avea intotdeauna dreptate, în ceea ce privește legea și litera legii. Putea îndeplini oricând reguli și porunci. Putea oricand sa-si faca datoria si sa se simta ireprosabil.

Termenii de referință ai Vameșului, cu toate acestea, erau diferiti. El nu era un om bun. Ce știa despre lege, era aceasta: anumite aspecte ale legii il condamnau, pentru că el se stia pe sine. Legea, pentru el, era un instrument puternic, crud, dur în mâinile sale sau ale lui Dumnezeu. Și, fiindca el cunostea viata, știa foarte bine că singura salvare de la lege, era mila omeneasca, compasiunea umană, o abordare si o atitudine umană a unuia fata de celalalt. Asta era singura cale de a salva un datornic de la închisoare, sau de a salva un hrăpăreț de la hotărârea magistratului: o mangaiere omenească. Și, in acesti termeni, exista o tensiune între, pe de o parte o lege, care era inexorabila, implacabila, întotdeauna o putere care nu putea fi îndeplinita pentru ca era prea slab pentru ea și, pe de altă parte, o lege care ar fi putut fi folosita cu cruzime împotriva altora – si pe de alta parte o relație umană, care putea răscumpăra totul.

Termenii de referinta ai Vamesului erau oamenii, apropiatii, inclusiv Cel de aproape pe care nu-L vedea, Dumnezeu. Acesta este motivul pentru ca el putea sta în pragul Templului și isi putea lovi pieptul, deși fără speranță: în ciuda tuturor logicii lucrurilor, el știa că în lumea lui de oameni duri, cruzi, neînduplecații, au existat momente când totul devenea posibil, pentru ca un om putea ramane om chiar și atunci când totul era dur și crud. Și așa a fost si cu Dumnezeu. Legea era acolo să-l condamne, dar Dumnezeu era "Cineva". El nu era doar Dătătorul legii. El nu era doar Cel Care a făcut ca legea sa fie auzita. El era liber sa aplice legea, cu umanitate. Aceasta cunoștea Vameșul smerit înaintea lui Dumnezeu, pentru că termenii săi de referință conțineau speranță, și obiectul speranței era mila, caritatea. Acest lucru facea totul posibil, în ciuda faptului că era atat de umilitor să fie iubit și să fie mântuit prin dragoste.

Același adevăr apare, într-un alt mod, în pilda următoare, cea a Fiului Risipitor. Aici din nou găsim doi oameni, unul care este drept și altul care este nedrept. Fiul Risipitor este, într-un fel, imaginea Vameșului, iar fratele mai mare este asemenea Fariseului. Dar, aici ne confruntăm nu numai cu tensiunea dintre o lege, care este obiectiva, și prin urmare moarta, și milă, care este subiectiva, ci ne confruntăm cu tema păcatului în sine. Ce înseamnă să fii în păcat? Aceasta poate fi clar definit în termenii unei scurte conversații, între Fiu și tată, de la începutul parabolei. Și, dacă vreti să spunem asta in cuvinte mai moderne și mai brute decât Evanghelia, atunci ar suna astfel: "Tată, vreau să trăiesc, și tu imi stai in cale. Atâta timp cât ești în viață, averile sunt ale tale. Mori, pentru toate astea. Să presupunem că esti deja mort. Nu am timp să aștept până când vei muri, de fapt. Nu mai am tata, dar am bunurile lui pe care le-am moștenit".

Aceasta este un fel de discurs pe care il intalnim, cu aceeași sau poate mai puțina duritate, atât de multe ori între copii și părinți, între oameni care sunt legati unul de altul in vreun fel. Am auzit, intr-adevar, zicandu-se: "Ca persoana, tu nu contezi. Imi stai in cale. Singurul lucru care ma intereseaza, este ce-mi poti oferi. Și, ca să pot obține tot ce pot de la tine, tu trebuie să renunți chiar si sa mai existi. Trebuie să acceptați să nu mai fii". Acesta este un păcat, un păcat fata de Dumnezeu, și păcat fata de om. În ceea ce-L privește pe Dumnezeu, suntem bucuroși să luam tot ce ne dă și apoi sa-L scoatem din viețile noastre. Suntem fericiți să mergem într-o țară străină, sa cheltuim tot ce ne-a dat, în acelasi timp negand existența Lui, cu aceeași cruzime cu care, în Săptămâna Mare, soldații au acoperit ochii lui Hristos, in asa fel incat sa nu poata vedea, ca sa poata sa-L batjocureasca cu mai multa libertate.

Același lucru este valabil atât de des in relațiile noastre cu oamenii. Și, acest lucru este, de asemenea, păcat. Asa dur stau lucrurile: să-l indepartezi pe altul, pentru ca nu contează. Ceea ce contează, sunt lucrurile – și eu as putea sa le folosesc…

Și, apoi mai există un aspect, în această pildă: foamea, primejdia, singurătatea, toate acele lucruri pe care le uram atat de mult in viață, și totuși care vin la noi ca mântuire a noastră, pentru că atâta timp cât suntem înconjurați de confort, noi nu ne mai observam starea noastra adevarata. Suntem incapabili sa mai vedem că suntem singuri în mijlocul acestei mulțimi și că suntem săraci în mijlocul tuturor acestor bogății. Este important pentru noi să înțelegem că tot ceea ce apare in calea noastra, care este amar si greu, ceea ce este dificil, pe care il urâm in toată lăcomia noastră și cu toată teama noastra – este mântuirea noastră. Sa ai lipsuri, este esențial pentru noi. Și, dacă nu avem lipsuri, atunci trebuie să învățăm să ne lipsim singuri, adica sa devenim conștienți de faptul că suntem față în față cu Dumnezeul Cel viu, în goliciunea finală, totala, si abandonati, asa cum este omul, atunci cand nu se mai ascunde în spatele lucrurilor.

Există un pasaj frumos în "Tales of Hassidim", in traducerea lui Martin Buber, în care acesta vorbeste despre un om, un rabin, care a trăit în mizerie îngrozitoare și, totuși, în fiecare dimineață și în fiecare seară II mulțumea lui Dumnezeu, pentru darurile Sale generoase. Unul dintre cei care l-au auzit la rugăciune, i-a zis: "Cum poți fi atât de ipocrit? Nu vezi că Dumnezeu nu ti-a dat nimic?", iar el a spus: "Te înșeli. Dumnezeu m-a privit si a considerat că "acestui om, pentru a fi mântuit, ii trebuie foame si sete, frig și singurătate, boală și abandonare". Iar El mi-a dat toate aceste lucruri din plin". Aceasta este adevărata atitudine, crestina, atitudinea unui credincios pentru care sufletul conteaza. Și, aceasta este ceea ce vrea sa ne arate întoarcerea Fiului Risipitor.

De asemenea, ne mai arată un alt lucru. Fiul Risipitor se întoarce, marturisind: "Am păcătuit împotriva Cerului și împotriva ta. Eu nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Permite-mi să fiu ca servitorii angajați". Dar, tatăl nu îi permite să mai spună ultimele cuvinte. Fiecare dintre noi poate fi un fiu risipitor, o fiică risipitoare, un fiu nevrednic, o fiică nedemnă, un prieten nevrednic. Ceea ce nimeni nu poate face, insa, este sa se adapteze la o relație, cu demnitate, sub rangul său. Niciun fiu nedemn, nu poate deveni un angajat demn. Și, prin urmare, nu putem cauta compromisuri și reajustări juridice cu Dumnezeu și sa spunem: "Eu nu-ti pot da inima mea, dar mă voi comporta bine. Nu te pot iubi, dar eu te voi sluji", și așa mai departe. Aceasta este o minciună, o relație pe care Dumnezeu nu este pregătit să o accepte, și va refuza să o accepte.

Ultimul pas pe drumul spre Postul Mare, este unul care ne-a fost prezentat în Pilda Oilor și a Caprelor. Aceasta ne aduce in fata urmatoarea problema: cum vom fi judecati? Și răspunsul este absolut clar. In tot acest proces de judecata, am putea crede că vom fi judecați in functie de cunoașterea profundă a lui Dumnezeu, fie că suntem teologi, fie ca trăim în asceza… Ei bine, această parabolă face absolut clara întrebarea pe care ne-o pune Dumnezeu, înainte de a putea intra în orice fel de realitate divina: ai fost om? Dacă nu ai fost om, atunci nu iti imagina că vei fi capabil sa devii ca Dumnezeu-Devenit-Om, ca Dumnezeu-Omul Iisus, Care este măsura tuturor lucrurilor.

Acest lucru este foarte important, deoarece tipul de judecată pe care il imaginam in mod constant, este o judecata falsa. Suntem atenti la cat de piosi suntem, la cât de multe stim despre Dumnezeu, chestiuni care fac parte din domeniul pe care un scriitor englez il numea "bisericism", în contrast cu Creștinismul. Dar, întrebarea pe care ne-o pune Hristos, este aceasta: Esti om sau sub-om? Cu alte cuvinte, esti capabil de iubire, sau nu? Mi-era foame, am fost însetat, am fost gol, am fost în închisoare, am fost bolnav. Ce ai facut? Ai fost capabil să răspunzi, cu inima, la mizeria mea; ai fost în stare să răspunzi cu jertfa si intreaga ta omenie - sau nu?

În acest moment, trebuie să ne amintim ceea ce am spus mai înainte, legat de Fariseu și de Vameș. Hristos nu ne cere să-I îndeplinim legea. El nu va contabiliza numărul de pâini și de căni de apă, sau numărul de vizite la spitale și așa mai departe. El va masura raspunsul inimii noastre. Și, acest lucru reiese clar din cuvintele lui Hristos, într-o altă parte a Evangheliei Sfantului Luca, unde spune: "10. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca, 17). Sa faci, nu înseamnă nimic. Am devenit om, în momentul în care, la fel ca Vameșul, ca Fiul Risipitor, am intrat în domeniul frangerii inimii, în domeniul iubirii, care este un răspuns atât la iubirea divină cat și la suferința omenească. Acest lucru nu poate fi măsurat. Nu putem spune, niciodată, la acest nivel: "Eu sunt în siguranță. Voi veni la judecata și voi fi una dintre oi", pentru că aceasta nu va fi o chestiune de genul "am respectat sau nu am respectat legea", ci dacă această lege a insemnat atat de mult pentru noi, incat sa fi avansat în taina iubirii.

Acolo, la acel moment, ne vom afla pe marginea, chiar în pragul de a intra în acea primăvară a vieții, acea reînnoire a vieții, acea înnoire a tuturor lucrurilor, care este Postul Mare. Vom trece prin toate aceste etape de judecată, și vom trece de la orbire și de la lege, la o viziune a relației tainice, care ar putea fi numită "milă" sau "grație". Și vom fi față în față cu a fi uman. Dar, trebuie să ne amintim că a fi om, nu inseamna a fi "ca noi", ci "ca Hristos".

Cu acestea putem intra in Postul Mare și putem începe să experimentam, prin citirile Bisericii, prin rugăciunile Bisericii, prin procesul pocăinței, descoperirea actelor de har divin, care ne pot conduce spre o creștere la statura deplină si asemănarea lui Hristos.

V-am adus pana la poarta. De acum, trebuie să treceti prin ea.

Traducere si interpretare: KSLCatalin, Publicat în Revista Monitor Lăcașuri Ortodoxe, Februarie 2015, ISSN2067-5062.

Distribuie: 
Din aceeasi categorie:
Vezi toate stirile
LIVE TV Lacasuri Ortodoxe
Pentru a viziona transmisiunea dorită, alegeţi unul din canalele afişate pe player.
Program TV